Mă revolt, deci exist

Mă uit în jurul meu… toate încep aşa. Te uiţi în jur şi faci comparaţii: ba că vecinul şi-a luat maşină mai tare ca a ta (cum naiba face ăsta de se descurcă aşa bine cu banii?), ba că o altă gaşcă de prieteni şi-au programat nunţi (bă, eu n-am de gând să mă nenorocesc, dar parcă nici singurătatea asta nu-mi mai place), ba că nuş ce prietenă te-a sunat entuziasmată că pleacă în weekend în Nemţia, în fine… Te uiţi în jur, faci comparaţie cu situaţia ta şi te enervezi, îţi pierzi pofta de viaţă şi parcă-ţi vine s-o pui de-o depresie.

Mă uimesc aceste sentimente îngrozitor de superficiale ce mă încearcă şi-mi iau la nimereală o carte din bibliotecă. Una mică, uşor de manevrat, nu foarte groasă, de la Cotidianul. Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir. Nuvele feministe, în care autoarea nu face decât să condamne fragilitatea sentimentală a reprezentantelor sexului frumos. Am înţeles că la momentul publicării, toate muierile au empatizat cu personajele feminine şi le-au plâns de milă. Doar că de obicei, exagerarea este folosită pentru o mai bună ilustrare a ceea ce vrei să condamni: scoţi în evidenţă ceea ce nu e tocmai ok. Prima nuvelă are happy ending. M-a enervat. După ce îmi ilustrează problemele prin care trece un cuplu cu vreo douăzeci şi ceva de ani de căsnicie la dosar, îmi trânteşte din senin reabilitarea relaţiei: dintr-o dată, s-au redescoperit oamenii şi şi-au dat seama că au îmbătrânit, dar se au unul pe celălalt. Frumos de altfel, dar n-aveam chef de aşa ceva…

A doua nuvelă, o duduie este înşelată de soţ (tot aşa, o căsnicie cu vechime), ea află, reacţionează, iar mai apoi acceptă legătura extraconjugală, gândindu-se că e ceva de care soţul are nevoie, că va fi o îmbunătăţire pentru căsnicie şi, mai ales, că va trece repede pasiunea. De acord, era nevoie de o aventură pentru că omul avea nevoie să ştie că mai este atrăgător şi că mai este dorit, dar farmecul acestor aventuri este şi faptul că sunt secrete. De ce trebuia ea să facă pe înţelegătoarea şi să accepte? Revoltătoare această supunere absurdă şi aberantă.

Şi brusc, revoltându-mă, m-a lovit cel mai cretin presentiment. Şi cel mai crunt… singurătatea.

Mi-am aprins o ţigară şi am privit pe geam: întuneric beznă şi câteva stele pe cer. Din ce în ce mai multe stele… Cum de şi-a făcut singurătatea cuib în sufletul meu, nu ştiu. Ştiu doar că acum ceva vreme peisajul era la fel, noaptea la fel de neagră şi pe cer la fel de multe stele, în mână îmi fumega tot o ţigară, doar că ceafa îmi era încălzită de-o răsuflare blândă şi visătoare. Acum îmi e răcorită de-un fior cretin şi înfricoşător.

Ar fi cazul să mai iau o carte din bibliotecă… Tot una mică, doar că asta e verde: De ce fierbe copilul în mămăligă – Aglaja Veteranyi.

Oare ce m-aş face dacă nici măcar cărţile nu m-ar mai consola? Habar n-am! Bine doar că nu trebuie să mă gândesc la asta… nu acum.