Archive for iulie, 2009

Şi dacă…

… nu te-aş fi-ntâlnit, absolut din întâmplare, altcuiva cu siguranţă, tot la fel i-ai fi zâmbit… ***

Superman a fost de vină. Mi te-a pus în faţa ochilor şi altceva n-am mai văzut. Nu ştiu cine eşti, nu te pot citi, ai paginile lipite şi mi-e frică să nu trag prea tare şi să se rupă. Mi-e frică şi totuşi nu mă pot îndepărta. Ca un lucru foarte ciudat, mă fascinezi şi mă atragi tot mai mult în pânza ta de păianjen, ţesută cu trudă în seri de singurătate, după modele reci sau cinice, cu îngrozitoare dureri de cap. Iar la un moment dat, ai fost atât de aproape, încât am avut impresia că te pot atinge… nu fizic, nu tactil, nu chimic…

Tu ai fugit deja… habar nu am de ce te-ai apropiat totuşi… ce sperai să găseşti şi te-a cuprins dezamăgirea? sau teama? Parcă ai fi o balanţă ce înclină talerele în mod diferit de la o clipă la alta. Ba înclini să mă alinţi şi să-mi săruţi tandru obrazul, ba înclini să mă priveşti rece şi să te îndepărtezi ca şi cum ţi-aş face rău. Iar eu… eu mă îmbujorez de fericire când înclinaţia talerului mă favorizează şi mă cufund în întuneric atunci când nu…

Aşadar, ce lucru mare că-ntr-o zi te-am întâlnit, când nu poţi fi fericit absolut din întâmplare? ***

*** versuri adaptate după Gelozie, de George Topârceanu.

19/07/2009 at 18:19 Lasă un comentariu

Între două gări

Viaţa pe un peron? Habar n-avea Paler! Viaţa nu se desfăşoară pe un peron uitat de lume şi nici nu apare vreun suflet rătăcit care să te salveze din ghearele  singurătăţii. Nu, viaţa nu-i deloc un punct static, este un continuu drum între două gări.

Se întâmplă chiar să mai poposeşti uneori în vreo gară, dar drumul este atât de obositor şi aşteptarea atât de lungă, încât adormi şi ratezi spectacolul de lumini şi umbre de acolo. Sau poate eşti orbit de lumini şi nu mai ştii ce e de făcut, sau efectiv nu mai ai niciun chef să te complici. Ştii că urmează să porneşti din nou la drum, înspre o nouă gară. Chiar dacă poate şi pe aceea o vei rata cu bună ştiinţă.

Între două gări, existenţa ta rulează cu viteza luminii, ai impresia că peisajul fuge uneori îngrozitor de repede prin faţa ochilor, sau că încetineşte atât de mult, încât poţi atinge sfârcurile de cometă ce-ţi străbat galaxia. Şi mereu, mereu visezi la cum va fi următoarea oprire, încerci să jupoi de pe retină luminile ultimei gări şi îţi plăsmuieşti propria realitate.

Trăieşti în propriul vis, în propria viaţă şi ţi-e greu să renunţi la singurătatea ta dintre cele două gări, deşi este lucrul pe care îl deteşti din tot sufletul. Vrei să-ţi anulezi singurătatea, dar când îţi apare oportunitatea, analizezi în aşa hal, încât nici nu realizezi când trenul a pornit din nou şi cum începi din nou să regreţi gara.

La şcoală, când ai avut de trecut testul arborelui, ai început desenul din stânga paginii şi ai îngroşat liniile trunchiului. Nu te poţi desprinde aşa uşor de trecut şi ai nevoie de o siguranţă. Dar ultima gară nu trebuie să fie mereu ultima şi nu trebuie s-o regreţi doar la final. Încearcă să te bucuri de ea.

Există şi gări în care se schimbă locomotiva şi direcţia trenurilor. Iar între două gări, ai două şanse: fie citeşti, fie scrii. Important este să nu pierzi luminile şi semnalizările gărilor.

13/07/2009 at 01:22 Lasă un comentariu

Degetele mele te-au cunoscut

În globul meu de sticlă mereu este loc pentru doi. Nu ştiu de ce, aşa sunt eu, mai nuştiucum. În cavitatea mea toracică, mereu creşte presiunea atunci când se uită la mine şi inima pompează de parcă ar vrea să-i facă transfuzie exact atunci şi acolo. Oare celălalt trup ar tolera sângele meu îmbâcsit cu bucăţi mari de iubire?

Îi cuprind capul în mâini şi îmi trec degetele răsfirate prin parul nici blond, nici şaten, îi simt tâmplele zvâcnind în strânsoare şi nu vreau să-i dau drumul. Aş sta o veşnicie sa-i pipăi fiecare fir de păr, chiar şi pe cele decolorate din diverse cauze, să-i simt ţeasta mişcându-se molatic şi plină de graţie ca o pisică şireată. Să-mi inund simţurile cu parfumul aparte, pufos şi cald, să-i ating din greşeală urechea, să persist în greşeală, să-i zăresc doar în treacăt ochii căprui invadaţi de imensitatea pupilei, să închid ochii şi să-i sărut virtual fruntea brăzdată de vreo trei linii puţin întrerupte.

Dezamăgirea nu vine niciodată fără un preambul dulce de răsfăţ şi dorinţe aprinse în tot atâtea clipe topite şi scurse ca-n picturile himerice ale lui Dali. Suferinţa, n-ar mai avea farmec dacă n-ar exista aceste voit-plăsmuite amăgiri. Iar noi fără suferinţă nu ne putem edifica, nu ne putem desprinde sufletul înţepenit într-un corp luat cu împrumutul cândva şi pe care, nu se ştie când, trebuie să-l returnăm. Suferinţa este mai necesară decât fericirea însăşi.

În singurătate descoperim cele mai ascunse colţuri de suflet şi cele mai aprigi nevoi. În singurătate realizăm cât de multe, sau cât de puţine avem de oferit. În singurătate transmitem cele mai puternice semnale Universului, pentru ca mai apoi cineva, acea posibilă viitoare dezamăgire, să le recepteze şi să-ţi furnizeze lumina necesară fotosintezei. Căci pentru fotosinteză, acea stare în care luminezi până şi cea mai obscură parte din tine, ai nevoie de celălalt suflet.

Mă întreb, dacă ai ştii că luminez de fiecare dată când îmi apari în preajmă şi inima pompează hotărâtă să te inunde, ai renunţa la întunericul tău pentru o clipă de fotosinteză?

12/07/2009 at 20:49 Lasă un comentariu

Nu mai plouă

Urania îmi spune că voi avea multe de înfruntat săptămâna aceasta, pentru că nuş ce Soare se află în nuş ce casă a 10-a, în nuş ce zodie gemeni. Ştiam eu că gemenii ăştia nu sunt de mine şi că îmi vor aduce multe necazuri. Cică voi avea o săptămână plină de stres şi muncă în zadar, însă pe plan sentimental ar fi mai bine. Am să mă îndrăgostesc din nou, sau, mai exact, se va consolida o legătura iniţiată pe undeva pe 7 iunie.

Nu cred în horoscoape, nu cred în ghicitul viitorului în cafea, în cărţi sau în orice alte chestii, nu cred în vrăji de aflat sufletul pereche şi în oameni în general. Nu mai cred nici în mine, dacă stau bine să mă gândesc. Dar asta numai uneori. Pentru că de câte ori am ocazia, ascult horoscopul, de Bobotează şi de Sânziene mi-am pus busuioc sub pernă, iar la fiecare nou început, îmi pun aceeaşi mare încredere în omul din faţa mea.

După fiecare dezamăgire, îmi plâng de milă câteva zile (recordul a fost o săptămână, dar fusese marea mea dezamăgire existenţială), îmi promit că nu-mi voi mai pune speranţele în nimeni şi nimic, aproape am convingerea ca n-am să mă mai îndrăgostesc în veci, dar apoi mă calmez… Respir adânc, îmi culeg gândurile plecate aiurea prin ţeasta înghesuită, revin la optimismul enervant ce mă caracterizează şi merg mai departe. Continui să sper că undeva, acolo, în marele Univers, cineva mă caută şi de-abia aşteaptă să mă întâlnească. Şi astfel, pornesc din nou spre o nouă iubire, cu armura lecţiilor învăţate la purtător, cu speranţa (oh, veşnic speranţa!!) că data viitoare voi fi mai aproape de marea descoperire…

Aşa sunt eu, mai nuştiucum, mai mereu cu soarele-n ochi şi speranţa-n priviri. Sunt aproape ca un căţel părăsit care te iubeşte îngrozitor de mult şi necondiţionat, imediat ce i-ai dat puţin mai multă atenţie. Trebuie doar să vrei, să ai loc să găzduieşti tona de iubire şi afecţiune ce izvorăşte continuu, din ce în ce mai abundent. Ce simplu ar fi să fie aşa usor…

Dar asta deja nu mai contează. Ultima dezamăgire a lăsat un gust dulce-amărui: a fost frumos cât a fost şi cred că s-a terminat la timp. Am rămas prieteni; încă vreo lună după despărţire ne-am mai sunat. Acum, ochii mei plini de speranţă sclipesc către noi zări. Ceva îmi spune că o nouă dezamăgire stă la pândă şi încearcă să mă învenineze. Dar ştiu că asta nu mă va împiedica niciodată să sper.

Şi mai ştiu că perspectiva unui final nu ma va împiedica niciodată să ocolesc începutul. La fel cum niciodată nu voi renunţa la tremurul, agonia şi fiorii unei noi potenţiale dezamăgiri. Aşa sunt eu, mai nuştiucum…

11/07/2009 at 14:10 Lasă un comentariu


Vizitatorii