Archive for septembrie, 2009

Septembrie, luni…

Un ceai, la întâmplare o aromă, ciocolată cu portocale. Gustând ceaiul mi-am dat seama că lipseşte ceva: o linguriţă cu miere. Acum e perfect… e ceaiul perfect, care-mi trezeşte brusc o aromă de conversaţii lungi până dimineaţa, de septembrie, de luni. Ajungând în cameră, văd pe telefon pliculeţul, iar la o apăsare de buton distanţă, mesajul pe care îl aşteptasem toată ziua şi de care parcă uitasem totuşi.

Câtă putere poate avea un ceai. Nu un ceai oarecare, nu băut oricum, ci unul băut pentru prima dată într-o companie minunată, care mereu îmi va activa gândul spre un început de septembrie, spre un început de dimineaţă, spre un început de frumoasă prietenie, spre un început… Acum beau eu din cana cea nouă, pe care n-o mai folosisem de la acel prim ceai. Zile ocupate, stresate, luminate ici colo de mici bucurii, dar fără ceai. Fără conversaţii lungi. Fără aromă de subiecte inepuizabile.

Acum, din nou, septembrie… spre luni. Cu ceai, cu amintiri frumoase trezite la viaţă de-o simplă aromă şi cu un mesaj în loc de chipul blând de prieten drag. Mă bucur doar că putem păstra asemenea nimicuri pentru bucuria clipelor triste şi înnegurate.

Septembrie, luni…

27/09/2009 at 20:46 13 comentarii

Toamnă şi melodii la întâmplare

Am câte o melodie pentru fiecare stare, pentru fiecare gând, pentru fiecare persoană. Când porneşte o melodie la întâmplare din lista mea, reuşeşte să-mi trezească mereu câte un cotlon de fiinţă, iar dacă am impresia că mă va indispune, schimb imediat. Dar uneori vreau să mă indispun, vreau să-mi completez starea cu câte-o melodie încărcată afectiv dar… de obicei nu-mi prea iese.

Dan Teodorovici, în Celelalte poveşti de dragoste, scria la un moment dat despre relaţia lui specială cu melodiile. Povestea cum, gândindu-se la câte o iubită de-a lui, se întâmpla ca la radio să înceapă o melodie numai bună pentru gândurile lui, aşa că începuse să facă mici experimente: în lipsa unei oglinzi fermecate care să-i dea răspunsurile dorite, întrebările sale se îndreptau către undele radio, care uneori cooperau, alte uneori nu. În cazul soţiei sale, spunea că era destul de tulburat şi nu ştia exact încotro se îndreaptă, când la radio a început să cânte Love is all you need şi a ştiut că a găsit ceea ce căuta.

Poate pură coincidenţă, poate răspunsuri din partea Universului, poate dorinţe neexprimate ce ne fac să găsim semne în orice. La mine semnul e clar: Piece by piece – Katie Melua. Aşadar, piece by piece is how I’ll let go of you… pentru că se pare că mereu voi fi The Soldier of Fortune (Deep Purple). Singura concluzie la care pot să ajung după câteva astfel de melodii la întâmplare este că în lista mea sunt mult prea multe melodii triste, de jale ş-auăleu, de inimă albastră, sau cum le-o fi zicând. Mai bine ceva Bălănescu Quartet ;).

Şi a venit toamna (după cum se observă şi pe frontispiciu). Parcă prea brusc a trebuit să-mi scot hainele groase de la păstrare şi prea brusc ploaia a devenit rece. Mai urmează să vină poetul meteosensibil să-mi spună că e deprimat şi gata, dau într-o astenie cât toate anotimpurile la un loc. Dar poate se abţine, căci în ultima vreme a fost destul de vesel şi agreabil. Şi oricum ştie că în mine nu găseşte un aliat pentru depresii de toamnă. Fiecare să şi le păstreze pe-ale lui. Mai simplu…

09/09/2009 at 00:34 18 comentarii

Ştiam foarte bine de ce mă întorc

Cea mai tâmpită înjurătură mi se pare „să ţi se rupă sufletul în două”. Aprob… ştiu cum e şi DA, e cel mai tâmpit şi de nedorit lucru. Deşi uneori se mai întâmplă.

Cum ar fi să nu te mai văd niciodată? Nu-mi place gândul şi încerc să-l alung când îmi dă târcoale. De ce să fug? Poate că mi-ar fi mai bine după o vreme… dar aş renunţa la fiorul acela idiot ce mi-l dă fiecare atingere, fiecare privire, aş renunţa la stopul respirator de o milisecundă când te zăresc, la tresărirea ce nu-mi dă pace când mi se pare că te văd… când îmi doresc să te văd şi pare că te văd la fiecare pas.

Şi ce dacă ploua, dacă umărul tău îmi atingea în treacăt umărul şi mă întrebai de ce mă grăbesc? Nu mă grăbeam… cum crezi că m-aş grăbi dacă te am alături, dacă mă împingi în joacă doar ca să ai de ce să mă strângi în braţe? Aş juca jocul ăsta în fiecare seară şi m-aş întoarce cu drag pe jos spre casă, ştiind că te am alături să mă faci să zâmbesc.

Era ciudat de dimineaţă când am simţit că azi trebuie să te văd. Nu ştiu dacă gândul meu te-a adus în preajmă sau doar întâmplarea (deşi are un nume întâmplarea), dar aveam nevoie să mă alimentez cu energia pe care mi-o dai când îmi eşti în preajmă. Îmi e atât de dragă mâna ta caldă şi jocul degetelor tale amestecat cu picături de ploaie. Sau fără…

Ai o datorie neplătită. Nu vreau să te am doar pentru mine. Eşti ca o pasăre superbă care n-ar suporta captivitatea. Prefer să mă bucur de tine aşa, în libertate, din când în când, cu foarte mare drag. Iar dacă nu, oricum ar fi, prezenţa ta îmi face bine… uneori. Uneori mă revoltă. Şi uneori mă face să-mi doresc să nu te mai văd niciodată. Sau să nu mă mai vezi tu; eu să te văd.

Poate că da, Cum să devii invizibil mi-ar folosi. Dar tu ai ştii că sunt acolo, pentru că nu m-aş putea abţine să nu-mi plimb mâna prin părul tău  nici blond, nici brunet… numai bun de mângâiat.

Un sărut pe obraz, un altul prelungit din partea ta şi un noapte bună. Nu, nu eşti nici degeaba şi nici vreo ciudăţenie. Eşti doar o persoană specială. Şi asta-mi place cel mai mult. Iar jocul tău se pliază bine pe starea mea de nesiguranţă. Sufăr de timiditate şi emotivitate, chiar dacă tu nu crezi asta.

Aşa sunt eu… mai nuştiucum.

08/09/2009 at 00:05 19 comentarii

Je donne des vacances à mon cœur

Poate că da, fac şi eu parte dintre acei oameni ticăloşi ce provoacă foarte multă durere… Nu mă mândresc de fel cu asta. Dar poţi cere cuiva să-ţi ofere timpul şi sentimentele dacă simte că locul lor nu e acolo?

Şantaj sentimental. Dacă a observat că tot primeşte refuzuri şi amânări, şi-a confecţionat o problemă şi m-a sunat cerându-mi ajutorul cu glasul gâtuit de câteva lacrimi imaginate. Ştia că mereu se poate baza pe ajutorul meu, că aici găseşte întotdeuna o vorbă bună şi un umăr pe care să-şi aştearnă lacrimile provocate inevitabil de deziluzii în dragoste. Dar din păcate, a forţat cu bună ştiinţă limita prieteniei noastre dorindu-şi alături mai mult decât dragostea mea de prieten, aşa că situaţia este vădit alta. Refuzul şi răceala mea au provocat un status în care se spunea că da, cine a spus că încrederea nu trebuie dată toată dintr-o dată, nu era prost. Şi încrederea mea de prieten nu a fost trădată? Sau deja asta nu mai contează?

Da, poate că fug de o relaţie aşa cum şi-ar dori să construim, poate că ţin prea mult la independenţa mea şi deocamdată prefer să mă contopesc în clipe frumoase fără urmări, în flirturi fără concluzii finale… Ştiu că sunt un suflet ticălos, dar deocamdată nu am mai multe de oferit. Îmi voi primi răsplata, ştiu şi asta, dar nu vreau să dau speranţe când în mine se zbate certitudinea inexistenţei unui viitor luminos. Nu aici…

Nu înţeleg cum reuşesc să atrag în jur atât de mulţi oameni care îmi oferă iubire pe tavă tocmai în momentele cele mai nepotrivite. Totul stă în sincronizare: iubim oameni, există oameni care ne iubesc, dar dacă nu există sincronizarea sentimentelor, ce sens au compromisurile? Nu sunt oare doar o amânare a suferinţei? De ce unii preferă minciuna în locul adevărului?

Prieteniile între un el şi o ea sunt foarte alunecoase. Mai mereu se întâmplă ca unul dintre cei doi să-şi dorească mai mult de la celălalt şi de cele mai multe ori dispare ceea ce îi lega din cauza acestor dorinţe. De ce să nu alegem prietenia dacă ştim că sentimentele nu ne sunt împărtăşite? Un prieten îţi poate rămâne alături o veşnicie şi îţi poate dărui iubire necondiţionat. Totul e să ştii unde să te opreşti.

Cu siguranţă mi se va spune că există excepţii, dar daţi-mi voie să-mi exprim părerea: aşa-zisele excepţii fie au dorinţele bine ascunse, fie au ştiut să înţeleagă situaţia şi să o accepte, fie cei doi nu au devenist suficient de apropiaţi. Aşadar, nu prea există excepţiile respective, scoţând din calcul situaţia în care unul dintre cei doi nu este straight.
PS: în caz că varianta în franceză a melodiei vă încâlceşte înţelegerea, aici găsiţi şi varianta subtitrată în engleză.

Later edit: videoclipul ăsta mi-a adus aminte că-mi e dor să zbor: cu cerul departe, chiar dacă pământul e la sute de metri dedesubt. Linişte, întinderi neînchipuite şi vântul, care se lasă tăiat de aripi de planor…

05/09/2009 at 01:13 16 comentarii


Vizitatorii