Archive for martie, 2010

Veşnicia noastră ce-a fost

Cât de greu este să accepţi că am murit? Cât de mult îţi ia să înţelegi că s-a stins chiar tot ce ne legase cândva?

Cât crezi că poate arde un foc de paie în bătaia vântului? Nu… nu foc de paie… clipe magice, care au fost şi poate că vor mai fi… Ba nu, oricât de mult ţi-ar displăcea, exact asta am fost: un foc de paie. Am ars cu intensitate pe rugul dorinţei, ne-am consumat rapid pe altarul dăruinţei şi… gata. Nici măcar nu i-a fost greu vântului să ne împrăştie cenuşa. Clipe magice? Da… multe şi frumoase. Dar ce să mai fie când noi nu mai suntem aceeaşi? Ne-am schimbat şi nici măcar nu am realizat când mi-au fugit din suflet imaginea ta şi visul de a te avea din ce în ce mai des aproape…

Ne-am diluat şi nu mai are sens deloc să apelăm la clipele frumoase pentru a construi ceva pe valuri de fum… oricât aş vrea…

Dacă aş vrea…

De dimineaţă mă gândisem la tine. Vroiam să te sun, dar nu ştiam dacă am ceva să-ţi spun… M-ai sunat tu. Ai găsit fotografiile mele rătăcite printre fişiere ascunse. Ţi s-a făcut dor… Şi mie mi se mai face uneori dor, de tot… Şi eu am tot încercat să-ţi scriu, dar nimic nu mai este aşa cum era. Nici tu, nici eu, nici noi… Acel noi fragil de la început, pe care eu nu am putut nicicând să-l pronunţ. Acel noi pe care îl credeai nemuritor când mi-ai spus că mă iubeşti… Acel noi căruia vrei să-i asiguri continuitatea neavând nimic însă pe care să-l sprijini…

Şi dacă-ţi spun că şi eu l-am simţit, pe atunci, chiar dacă nu ţi l-am spus? Ar fi absurd şi inutil, ştiu… Puţin cam târziu… N-ar face decât să-ţi dea încă o gură de oxigen în baza căruia să mai arzi ceva vreme.

Rămân amintirile, nu ni le poate lua nimeni. Rămân clipele magice, le-am trăit împreună… Rămâi tu şi eu… dar noi a murit deja de mult… Iar ce va urma, va fii poate doar o frumoasă prietenie sau aducere aminte.

Întoarce-ţi privirea dinspre trecut. Reconstruieşte… dar nu acel noi. Reconstruieşte acel voi pe care ai uitat că îl ai, şi pe care ai jurat să-l veghezi o veşnicie.

Veşnicia noastră n-a durat puţin, a durat exact atât cât a avut ceva frumos de oferit…

23/03/2010 at 02:20 2 comentarii

Then, there’s you

Aşa e, după toată lipsa de aşteptări, după tot zbuciumul nepotolit, dar oarecum resemnat, ai fost tu. Spun ai fost, vezi, semantica deja mi-a trădat gândurile. Spun ai fost, deşi încă mai eşti…

Dar o ştim prea bine amândoi că lucrurile şi-au pierdut sensul. Dintr-un inbox prea plin de speranţe, visări, dorinţe şi extaz, nu ne-a mai rămas decât o voce pierdută uneori în difuzoare alienate de gheaţa ce le străbate. Ştiu, suntem ocupaţi şi ştiu, avem probleme de rezolvat, dar cred că au fost mereu, doar că eram prea ocupaţi să le dăm importanţă. Şi cât de frumos mai era!

Dar nu putem să continuăm să prohodim sentimente moarte, nu putem să mâncăm coliva defunctei noastre relaţii la infinit… Mi-e greu… iar tu parcă te încăpăţânezi din ce în ce mai tare să faci să fie totul la fel! Nu poţi… n-ai cum… Ne-am desincronizat paşii fără să ştim poate, dar au rămas aşa prea multă vreme ca să mai fie redată cadenţa sincronului cu un simplu salt jovial…

La scăderea totului din toate, n-a mai rămas decât ce nu se poate: povestea noastră scrisă cândva, dintr-un nor de dorinţe cu răsunet de muzică  şi-un sărut furat pe nişte scări.

10/03/2010 at 23:31 Lasă un comentariu


Vizitatorii