Archive for august, 2009

Mă revolt, deci exist

Mă uit în jurul meu… toate încep aşa. Te uiţi în jur şi faci comparaţii: ba că vecinul şi-a luat maşină mai tare ca a ta (cum naiba face ăsta de se descurcă aşa bine cu banii?), ba că o altă gaşcă de prieteni şi-au programat nunţi (bă, eu n-am de gând să mă nenorocesc, dar parcă nici singurătatea asta nu-mi mai place), ba că nuş ce prietenă te-a sunat entuziasmată că pleacă în weekend în Nemţia, în fine… Te uiţi în jur, faci comparaţie cu situaţia ta şi te enervezi, îţi pierzi pofta de viaţă şi parcă-ţi vine s-o pui de-o depresie.

Mă uimesc aceste sentimente îngrozitor de superficiale ce mă încearcă şi-mi iau la nimereală o carte din bibliotecă. Una mică, uşor de manevrat, nu foarte groasă, de la Cotidianul. Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir. Nuvele feministe, în care autoarea nu face decât să condamne fragilitatea sentimentală a reprezentantelor sexului frumos. Am înţeles că la momentul publicării, toate muierile au empatizat cu personajele feminine şi le-au plâns de milă. Doar că de obicei, exagerarea este folosită pentru o mai bună ilustrare a ceea ce vrei să condamni: scoţi în evidenţă ceea ce nu e tocmai ok. Prima nuvelă are happy ending. M-a enervat. După ce îmi ilustrează problemele prin care trece un cuplu cu vreo douăzeci şi ceva de ani de căsnicie la dosar, îmi trânteşte din senin reabilitarea relaţiei: dintr-o dată, s-au redescoperit oamenii şi şi-au dat seama că au îmbătrânit, dar se au unul pe celălalt. Frumos de altfel, dar n-aveam chef de aşa ceva…

A doua nuvelă, o duduie este înşelată de soţ (tot aşa, o căsnicie cu vechime), ea află, reacţionează, iar mai apoi acceptă legătura extraconjugală, gândindu-se că e ceva de care soţul are nevoie, că va fi o îmbunătăţire pentru căsnicie şi, mai ales, că va trece repede pasiunea. De acord, era nevoie de o aventură pentru că omul avea nevoie să ştie că mai este atrăgător şi că mai este dorit, dar farmecul acestor aventuri este şi faptul că sunt secrete. De ce trebuia ea să facă pe înţelegătoarea şi să accepte? Revoltătoare această supunere absurdă şi aberantă.

Şi brusc, revoltându-mă, m-a lovit cel mai cretin presentiment. Şi cel mai crunt… singurătatea.

Mi-am aprins o ţigară şi am privit pe geam: întuneric beznă şi câteva stele pe cer. Din ce în ce mai multe stele… Cum de şi-a făcut singurătatea cuib în sufletul meu, nu ştiu. Ştiu doar că acum ceva vreme peisajul era la fel, noaptea la fel de neagră şi pe cer la fel de multe stele, în mână îmi fumega tot o ţigară, doar că ceafa îmi era încălzită de-o răsuflare blândă şi visătoare. Acum îmi e răcorită de-un fior cretin şi înfricoşător.

Ar fi cazul să mai iau o carte din bibliotecă… Tot una mică, doar că asta e verde: De ce fierbe copilul în mămăligăAglaja Veteranyi.

Oare ce m-aş face dacă nici măcar cărţile nu m-ar mai consola? Habar n-am! Bine doar că nu trebuie să mă gândesc la asta… nu acum.

19/08/2009 at 01:37 3 comentarii

Visele nedorite pier

Ceea ce gândesc eu, mai gândesc şi alţii, iar ceea ce filosofez eu, mai filosofează şi alţii. Nu e greu de observat asta, mai ales atunci când citeşti, şi citeşti, şi citeşti… Citeşti chestii pe care le credeai descoperite de tine, debitate pentru prima dată de creieraşul tău, în profundă armonie cu sufletul ăla mic şi negru ce-ţi coordonează mişcările, dar nu e aşa…

Cu cât citeşti mai mult, cu atât ai impresia că şi tu ai ceva de spus, că la un moment dat numele tău ar putea străjui ostentativ coperta unei cărţi, iar lumea ar putea să considere că ceea ce scrii merită citit. Dar nu ştiu cum se face că, pe măsură ce citeşti, parcă ţi se cam duce entuziasmul şi începi să-ţi pui mari întrebări în legătură cu ridicolul ce-ţi poate da târcoale. Sunt multe pagini umplute cu aberaţii fără sens, de ce le-ai mai spori şi tu? De ce? pentru că mereu ai impresia că tu n-ai s-o dai în bară. Un cerc în care te învârţi, şi te învârţi, şi te învârţi…

Mereu am avut impresia că deţin controlul asupra vieţii mele, iar orice pas, oricât de nesăbuit ar fi fost, îmi era foarte clar. De obicei nu reacţionez din instinct sau fără să gândesc. De obicei, nu mi se întâmplă lucruri la care să nu mă aştept. De obicei… Astăzi, am înţeles că nu am nici pe departe acel control şi am înţeles cum într-o clipă, toată viaţa poate lua o întorsătură absolut radicală.

Nu, nu credeam că mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Ştiu, gândeam foarte clişeistic. Dar asta era impresia mea. Când am mai întâlnit situaţia, dar nu eram personajul principal, mi-am permis, cu un ochi rece de outsider, să critic decizia luată. Teoretic, eu n-aş fi făcut aşa o monstruozitate. Practic, acum sunt în exact aceeaşi situaţie, doar că monstrul nu poate fi îndepărtat: s-a instalat în mine şi nu vrea nicicum să mă părăsească. Teoretic, am visat la momentul acesta de când mă ştiu, dar practic, renunţ cu sânge rece la acest vis. Nu e momentul, nu e cazul, nu e situaţia. Astăzi, am să fiu dumnezeul lumii mele şi am să ucid. Am să ucid cu sânge rece visul ce iată, a devenit realitate. Dar de fapt, eu n-am cerut acum această realitate. Nu aici, nu acum, nu în acest context.

N-are rost să informez pe cineva în legătură cu problema. E suficient că trebuie să car după mine acest monstru care nu mă va mai părăsi nicicând. Acest monstru care voi fi în câteva ore. Nu mai e mult şi voi rămâne doar cu monstrul în interiorul meu. Restul va fi pustiit de un aspirator nenorocit ce absoarbe visele nedorite.

Nu ştiu cum de încă îmi păstrez sângele rece, dar probabil că de fapt zace în mine exact acel cinism pe care îl condamnam la ceilalţi. Nu sunt cu nimic mai presus. Degeaba ai principii dacă nu le poţi aplica. Degeaba filosofezi dacă realitatea te îngenunchează.

Superioritatea nu te caracterizează, monstru cu faţa de om…

14/08/2009 at 12:35 28 comentarii

Prostia mea

Mă amuz îngrozitor de tare. Mă privesc din-afară şi râd cu poftă de mine. Pentru că am de ce! pentru că prostia mea urlă cu toată forţa că EXISTĂ şi ţine neapărat să îşi demonstreze existenţa în relaţiile cu ceilalţi. Bine, nu cu toţi, doar cu acea persoană, pentru că este prostia relaţiilor mele.

Păi, dacă e să analizez treaba, mă cramponez degeaba, pentru că nu este vorba de nici un fel de relaţie. Nici măcar de prietenie. Şi totuşi, fac nişte greşeli colosale: dacă zâmbeşte, eu deja am gura până la urechi, dacă nu zâmbeşte şi stă pe gânduri, mi se întunecă universul şi încerc să aduc soarele pe cer. Evident că nu-mi iese, evident că totul e un joc, evident că am pierdut jocul înainte de a-l începe chiar…

De acum înainte, regulă de aur: nu sun, nu caut, nu mă întristez la comandă. Din momentul ăsta, we give the silence treatment! Voi dispărea de pe hartă şi mă voi folosi de invizibilitate cât mai des. Nu, nu vreau să mai fiu acolo de fiecare dată când ai tu impresia că ai chef să mă vezi, nu vreau să mai zâmbesc doar dacă tu ai chef să-mi acorzi puţină atenţie, nu, n-am să mai dau dovadă de disponibilitate sau bună voinţă şi nu, n-am să te mai aştept cu sufletul la gură.

Nu de alta, dar îmi place să-mi conştientizez absurditatea şi încerc să-mi evit propriul ridicol. Ar cam fi cazul să renunţ la atârnarea emoţională şi să-mi văd în continuare de-un drum înceţoşat pe care am început să păşesc. Poate se va lumina la un moment dat, sau poate nu. Chiar nu mai contează…

Pe cine şi câte cărări las în urmă nu-mi pasă…

11/08/2009 at 01:02 Lasă un comentariu


Vizitatorii