Posts tagged ‘vise pierdute’

Mărturisiri de ipocrit anonim

click : „Te rog domoleşte-te, aruncă-ţi picăturile departe de inima mea…”

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită nouă de către altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva în bine vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare, mai ales acolo unde ştiu sigur câtă suferinţă am provocat. Şi chiar aş vrea, dar urechile care odată vibrau de plăcere auzindu-mă, acum nu mai vor să mă audă. Ochii aceia spălăciţi şi mereu încercănaţi nu mai suportă să le invadez pupila. Şi toate pe bună dreptate… Dar vreau să ştie că-mi pare rău, că e singurul lucru din viaţa asta pe care chiar îl regret. Nu, nu vreau înapoi ce n-am ştiut să păstrez. Dar mă doare că încă mai supurează o rană făcută din totală imaturitate şi foarte mult egoism.

Dar până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…

07/10/2009 at 19:53 14 comentarii

Toamnă şi melodii la întâmplare

Am câte o melodie pentru fiecare stare, pentru fiecare gând, pentru fiecare persoană. Când porneşte o melodie la întâmplare din lista mea, reuşeşte să-mi trezească mereu câte un cotlon de fiinţă, iar dacă am impresia că mă va indispune, schimb imediat. Dar uneori vreau să mă indispun, vreau să-mi completez starea cu câte-o melodie încărcată afectiv dar… de obicei nu-mi prea iese.

Dan Teodorovici, în Celelalte poveşti de dragoste, scria la un moment dat despre relaţia lui specială cu melodiile. Povestea cum, gândindu-se la câte o iubită de-a lui, se întâmpla ca la radio să înceapă o melodie numai bună pentru gândurile lui, aşa că începuse să facă mici experimente: în lipsa unei oglinzi fermecate care să-i dea răspunsurile dorite, întrebările sale se îndreptau către undele radio, care uneori cooperau, alte uneori nu. În cazul soţiei sale, spunea că era destul de tulburat şi nu ştia exact încotro se îndreaptă, când la radio a început să cânte Love is all you need şi a ştiut că a găsit ceea ce căuta.

Poate pură coincidenţă, poate răspunsuri din partea Universului, poate dorinţe neexprimate ce ne fac să găsim semne în orice. La mine semnul e clar: Piece by piece – Katie Melua. Aşadar, piece by piece is how I’ll let go of you… pentru că se pare că mereu voi fi The Soldier of Fortune (Deep Purple). Singura concluzie la care pot să ajung după câteva astfel de melodii la întâmplare este că în lista mea sunt mult prea multe melodii triste, de jale ş-auăleu, de inimă albastră, sau cum le-o fi zicând. Mai bine ceva Bălănescu Quartet ;).

Şi a venit toamna (după cum se observă şi pe frontispiciu). Parcă prea brusc a trebuit să-mi scot hainele groase de la păstrare şi prea brusc ploaia a devenit rece. Mai urmează să vină poetul meteosensibil să-mi spună că e deprimat şi gata, dau într-o astenie cât toate anotimpurile la un loc. Dar poate se abţine, căci în ultima vreme a fost destul de vesel şi agreabil. Şi oricum ştie că în mine nu găseşte un aliat pentru depresii de toamnă. Fiecare să şi le păstreze pe-ale lui. Mai simplu…

09/09/2009 at 00:34 18 comentarii

Visele nedorite pier

Ceea ce gândesc eu, mai gândesc şi alţii, iar ceea ce filosofez eu, mai filosofează şi alţii. Nu e greu de observat asta, mai ales atunci când citeşti, şi citeşti, şi citeşti… Citeşti chestii pe care le credeai descoperite de tine, debitate pentru prima dată de creieraşul tău, în profundă armonie cu sufletul ăla mic şi negru ce-ţi coordonează mişcările, dar nu e aşa…

Cu cât citeşti mai mult, cu atât ai impresia că şi tu ai ceva de spus, că la un moment dat numele tău ar putea străjui ostentativ coperta unei cărţi, iar lumea ar putea să considere că ceea ce scrii merită citit. Dar nu ştiu cum se face că, pe măsură ce citeşti, parcă ţi se cam duce entuziasmul şi începi să-ţi pui mari întrebări în legătură cu ridicolul ce-ţi poate da târcoale. Sunt multe pagini umplute cu aberaţii fără sens, de ce le-ai mai spori şi tu? De ce? pentru că mereu ai impresia că tu n-ai s-o dai în bară. Un cerc în care te învârţi, şi te învârţi, şi te învârţi…

Mereu am avut impresia că deţin controlul asupra vieţii mele, iar orice pas, oricât de nesăbuit ar fi fost, îmi era foarte clar. De obicei nu reacţionez din instinct sau fără să gândesc. De obicei, nu mi se întâmplă lucruri la care să nu mă aştept. De obicei… Astăzi, am înţeles că nu am nici pe departe acel control şi am înţeles cum într-o clipă, toată viaţa poate lua o întorsătură absolut radicală.

Nu, nu credeam că mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Ştiu, gândeam foarte clişeistic. Dar asta era impresia mea. Când am mai întâlnit situaţia, dar nu eram personajul principal, mi-am permis, cu un ochi rece de outsider, să critic decizia luată. Teoretic, eu n-aş fi făcut aşa o monstruozitate. Practic, acum sunt în exact aceeaşi situaţie, doar că monstrul nu poate fi îndepărtat: s-a instalat în mine şi nu vrea nicicum să mă părăsească. Teoretic, am visat la momentul acesta de când mă ştiu, dar practic, renunţ cu sânge rece la acest vis. Nu e momentul, nu e cazul, nu e situaţia. Astăzi, am să fiu dumnezeul lumii mele şi am să ucid. Am să ucid cu sânge rece visul ce iată, a devenit realitate. Dar de fapt, eu n-am cerut acum această realitate. Nu aici, nu acum, nu în acest context.

N-are rost să informez pe cineva în legătură cu problema. E suficient că trebuie să car după mine acest monstru care nu mă va mai părăsi nicicând. Acest monstru care voi fi în câteva ore. Nu mai e mult şi voi rămâne doar cu monstrul în interiorul meu. Restul va fi pustiit de un aspirator nenorocit ce absoarbe visele nedorite.

Nu ştiu cum de încă îmi păstrez sângele rece, dar probabil că de fapt zace în mine exact acel cinism pe care îl condamnam la ceilalţi. Nu sunt cu nimic mai presus. Degeaba ai principii dacă nu le poţi aplica. Degeaba filosofezi dacă realitatea te îngenunchează.

Superioritatea nu te caracterizează, monstru cu faţa de om…

14/08/2009 at 12:35 28 comentarii


Vizitatorii