Posts tagged ‘infidelitate’

Veşnicia noastră ce-a fost

Cât de greu este să accepţi că am murit? Cât de mult îţi ia să înţelegi că s-a stins chiar tot ce ne legase cândva?

Cât crezi că poate arde un foc de paie în bătaia vântului? Nu… nu foc de paie… clipe magice, care au fost şi poate că vor mai fi… Ba nu, oricât de mult ţi-ar displăcea, exact asta am fost: un foc de paie. Am ars cu intensitate pe rugul dorinţei, ne-am consumat rapid pe altarul dăruinţei şi… gata. Nici măcar nu i-a fost greu vântului să ne împrăştie cenuşa. Clipe magice? Da… multe şi frumoase. Dar ce să mai fie când noi nu mai suntem aceeaşi? Ne-am schimbat şi nici măcar nu am realizat când mi-au fugit din suflet imaginea ta şi visul de a te avea din ce în ce mai des aproape…

Ne-am diluat şi nu mai are sens deloc să apelăm la clipele frumoase pentru a construi ceva pe valuri de fum… oricât aş vrea…

Dacă aş vrea…

De dimineaţă mă gândisem la tine. Vroiam să te sun, dar nu ştiam dacă am ceva să-ţi spun… M-ai sunat tu. Ai găsit fotografiile mele rătăcite printre fişiere ascunse. Ţi s-a făcut dor… Şi mie mi se mai face uneori dor, de tot… Şi eu am tot încercat să-ţi scriu, dar nimic nu mai este aşa cum era. Nici tu, nici eu, nici noi… Acel noi fragil de la început, pe care eu nu am putut nicicând să-l pronunţ. Acel noi pe care îl credeai nemuritor când mi-ai spus că mă iubeşti… Acel noi căruia vrei să-i asiguri continuitatea neavând nimic însă pe care să-l sprijini…

Şi dacă-ţi spun că şi eu l-am simţit, pe atunci, chiar dacă nu ţi l-am spus? Ar fi absurd şi inutil, ştiu… Puţin cam târziu… N-ar face decât să-ţi dea încă o gură de oxigen în baza căruia să mai arzi ceva vreme.

Rămân amintirile, nu ni le poate lua nimeni. Rămân clipele magice, le-am trăit împreună… Rămâi tu şi eu… dar noi a murit deja de mult… Iar ce va urma, va fii poate doar o frumoasă prietenie sau aducere aminte.

Întoarce-ţi privirea dinspre trecut. Reconstruieşte… dar nu acel noi. Reconstruieşte acel voi pe care ai uitat că îl ai, şi pe care ai jurat să-l veghezi o veşnicie.

Veşnicia noastră n-a durat puţin, a durat exact atât cât a avut ceva frumos de oferit…

23/03/2010 at 02:20 2 comentarii

Mă revolt, deci exist

Mă uit în jurul meu… toate încep aşa. Te uiţi în jur şi faci comparaţii: ba că vecinul şi-a luat maşină mai tare ca a ta (cum naiba face ăsta de se descurcă aşa bine cu banii?), ba că o altă gaşcă de prieteni şi-au programat nunţi (bă, eu n-am de gând să mă nenorocesc, dar parcă nici singurătatea asta nu-mi mai place), ba că nuş ce prietenă te-a sunat entuziasmată că pleacă în weekend în Nemţia, în fine… Te uiţi în jur, faci comparaţie cu situaţia ta şi te enervezi, îţi pierzi pofta de viaţă şi parcă-ţi vine s-o pui de-o depresie.

Mă uimesc aceste sentimente îngrozitor de superficiale ce mă încearcă şi-mi iau la nimereală o carte din bibliotecă. Una mică, uşor de manevrat, nu foarte groasă, de la Cotidianul. Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir. Nuvele feministe, în care autoarea nu face decât să condamne fragilitatea sentimentală a reprezentantelor sexului frumos. Am înţeles că la momentul publicării, toate muierile au empatizat cu personajele feminine şi le-au plâns de milă. Doar că de obicei, exagerarea este folosită pentru o mai bună ilustrare a ceea ce vrei să condamni: scoţi în evidenţă ceea ce nu e tocmai ok. Prima nuvelă are happy ending. M-a enervat. După ce îmi ilustrează problemele prin care trece un cuplu cu vreo douăzeci şi ceva de ani de căsnicie la dosar, îmi trânteşte din senin reabilitarea relaţiei: dintr-o dată, s-au redescoperit oamenii şi şi-au dat seama că au îmbătrânit, dar se au unul pe celălalt. Frumos de altfel, dar n-aveam chef de aşa ceva…

A doua nuvelă, o duduie este înşelată de soţ (tot aşa, o căsnicie cu vechime), ea află, reacţionează, iar mai apoi acceptă legătura extraconjugală, gândindu-se că e ceva de care soţul are nevoie, că va fi o îmbunătăţire pentru căsnicie şi, mai ales, că va trece repede pasiunea. De acord, era nevoie de o aventură pentru că omul avea nevoie să ştie că mai este atrăgător şi că mai este dorit, dar farmecul acestor aventuri este şi faptul că sunt secrete. De ce trebuia ea să facă pe înţelegătoarea şi să accepte? Revoltătoare această supunere absurdă şi aberantă.

Şi brusc, revoltându-mă, m-a lovit cel mai cretin presentiment. Şi cel mai crunt… singurătatea.

Mi-am aprins o ţigară şi am privit pe geam: întuneric beznă şi câteva stele pe cer. Din ce în ce mai multe stele… Cum de şi-a făcut singurătatea cuib în sufletul meu, nu ştiu. Ştiu doar că acum ceva vreme peisajul era la fel, noaptea la fel de neagră şi pe cer la fel de multe stele, în mână îmi fumega tot o ţigară, doar că ceafa îmi era încălzită de-o răsuflare blândă şi visătoare. Acum îmi e răcorită de-un fior cretin şi înfricoşător.

Ar fi cazul să mai iau o carte din bibliotecă… Tot una mică, doar că asta e verde: De ce fierbe copilul în mămăligăAglaja Veteranyi.

Oare ce m-aş face dacă nici măcar cărţile nu m-ar mai consola? Habar n-am! Bine doar că nu trebuie să mă gândesc la asta… nu acum.

19/08/2009 at 01:37 3 comentarii


Vizitatorii