Posts filed under ‘pentru tine’

Dar cine decide când se sfârşeşte totul?

O perioadă de pauză în care lumea a trecut pe lângă noi şi ne-a schimbat. Unul dintre noi a divorţat, sperând să primească sprijinul celuilalt, deşi celălalt renunţase de mult. Era prea complicat şi Nuştiucum nu avea chef de complicaţii. Cum să îţi bazezi deciziile pe indeciziile cuiva?

A trecut timp în care nu am mai ştiut nimic unul de celălalt. Cunoştinţe comune mi-au strecurat informaţii că… nu mai eşti la fel. Nu mi-a păsat: Nuştiucum era într-o perioadă în care îşi reseta frecvenţele, dar pe o cu totul altă bandă. După o vreme, după o lungă vreme de indiferenţă şi absenţă, un telefon. Un telefon care s-a izbit cu sunet violent de metal, de o răceală împletită atent cu ură şi furie. Ai lipsit în momentele în care aveam atâta nevoie de tine! Şi atunci Nuştiucum s-a transformat brusc în Habarnam. Poate că da, nu mi-am dat seama cât de greu îţi era, dar nici situaţia mea nu mai era aceeaşi. Apăruse, finally!, cineva care să-i liniştească sufletul lui Nuştiucum. Era acel cineva de care avusese atâta nevoie când tu, erai altfel. Şi Nuştiucum se ancoră în egoismul propriilor sentimente de plinătate şi împlinire. După multă vreme, se simţea fericit şi în siguranţă! Nu putea, pentru că nu vroia, să revină la acea flamă veche, ce a ars atâta vreme într-o lampă de-acum afumată şi mată.

Nuştiucum este un biet ipocrit care vrea să fie fericit. Nu vrea să fie supererou şi să salveze toate sufletele rătăcite şi confuze care se agaţă de firea sa. Nu mai vrea să facă asta. Ştiu, timpul trece şi oamenii se schimbă. Până la o nouă schimbare, Nuştiucum rămâne fericit în egoismul relaţiei sale de-o redundanţă minunată.

Dar a trecut deja mult timp… Nu sufucient cât să nu mă mai urăşti, nu suficient cât să nu mă mai învinuieşti, dar am răbdare: cândva, poate vom reuşi să ne privim din nou în ochi şi să ne bucurăm că ne-am cunoscut şi… atât.

Nimic nu se întâmplă fără motiv. Avem de învăţat mereu, din fiecare lucru şi de la fiecare om întâlnit. Eu mi-am tras învăţăturile şi îţi mulţumesc: nu aş fi devenit ceea ce sunt, fără ceea ce a fost. Fiecare cărămidă contribuie la ridicarea acelui zid ce cândva, ar trebui să devină solid: viaţa noastră.

12/11/2011 at 10:50 Lasă un comentariu

Veşnicia noastră ce-a fost

Cât de greu este să accepţi că am murit? Cât de mult îţi ia să înţelegi că s-a stins chiar tot ce ne legase cândva?

Cât crezi că poate arde un foc de paie în bătaia vântului? Nu… nu foc de paie… clipe magice, care au fost şi poate că vor mai fi… Ba nu, oricât de mult ţi-ar displăcea, exact asta am fost: un foc de paie. Am ars cu intensitate pe rugul dorinţei, ne-am consumat rapid pe altarul dăruinţei şi… gata. Nici măcar nu i-a fost greu vântului să ne împrăştie cenuşa. Clipe magice? Da… multe şi frumoase. Dar ce să mai fie când noi nu mai suntem aceeaşi? Ne-am schimbat şi nici măcar nu am realizat când mi-au fugit din suflet imaginea ta şi visul de a te avea din ce în ce mai des aproape…

Ne-am diluat şi nu mai are sens deloc să apelăm la clipele frumoase pentru a construi ceva pe valuri de fum… oricât aş vrea…

Dacă aş vrea…

De dimineaţă mă gândisem la tine. Vroiam să te sun, dar nu ştiam dacă am ceva să-ţi spun… M-ai sunat tu. Ai găsit fotografiile mele rătăcite printre fişiere ascunse. Ţi s-a făcut dor… Şi mie mi se mai face uneori dor, de tot… Şi eu am tot încercat să-ţi scriu, dar nimic nu mai este aşa cum era. Nici tu, nici eu, nici noi… Acel noi fragil de la început, pe care eu nu am putut nicicând să-l pronunţ. Acel noi pe care îl credeai nemuritor când mi-ai spus că mă iubeşti… Acel noi căruia vrei să-i asiguri continuitatea neavând nimic însă pe care să-l sprijini…

Şi dacă-ţi spun că şi eu l-am simţit, pe atunci, chiar dacă nu ţi l-am spus? Ar fi absurd şi inutil, ştiu… Puţin cam târziu… N-ar face decât să-ţi dea încă o gură de oxigen în baza căruia să mai arzi ceva vreme.

Rămân amintirile, nu ni le poate lua nimeni. Rămân clipele magice, le-am trăit împreună… Rămâi tu şi eu… dar noi a murit deja de mult… Iar ce va urma, va fii poate doar o frumoasă prietenie sau aducere aminte.

Întoarce-ţi privirea dinspre trecut. Reconstruieşte… dar nu acel noi. Reconstruieşte acel voi pe care ai uitat că îl ai, şi pe care ai jurat să-l veghezi o veşnicie.

Veşnicia noastră n-a durat puţin, a durat exact atât cât a avut ceva frumos de oferit…

23/03/2010 at 02:20 2 comentarii

N-am făcut decât să-ţi scriu…

Şi m-am trezit cu zăpada iar aşternută în faţa mea. Un strat fin se aşterne peste bănci, peste stradă, peste oameni şi, ce bine-ar fi să se aştearnă şi peste noi. Dar…

N-am făcut decât să-ţi scriu şi să-ţi aştept mail-urile. De o arhitectură ciudată, viaţa mea s-a transformat brusc într-o geometrie simplă. Fără să-mi dau seama, existenţa mea s-a redus la o cuprinzătoare aşteptare, înfiorată de fiecare semn venit dintr-un univers parcă paralel. Dar neîndepărtat. Căci mai aproape de-atât nici că te puteam simţi, chiar dacă mi-ai fi ciocănit la uşă în fiecare moment în care te-aş fi chemat. Şi te-aş fi chemat des, iar tu probabil că ai fi venit la fel de des. Însă atunci nu ţi-aş mai fi scris, nu mi-aş mai fi aşezat sufletul tot în litere înghesuite şi grăbite să ţi se aştearnă sub privirea-ţi caldă, nu te-aş mai fi dorit atât de mult şi probabil că mi-ar fi bătut mult mai încet inima atunci când te-aş fi văzut.

Dar cine mai poate ştii?

Însă ninge. Ninge tare. Tare frumos! Vreau… vreau, ştii prea bine ce vreau…

Mă îndrept spre casă şi de-abia aştept să ajung, pentru că n-am făcut decât să-ţi scriu, deşi de aici ai continuat tu şi ai făcut mult mai mult decât m-aş fi putut aştepta. Şi pentru că doar ţi-am scris, tot ce simt şi mă înconjoară, e închis într-un link, pe care poate că am să ţi-l dau să-l accesezi, cândva.

Merg spre casa în care tu nu mă aştepti, mă strecor printre fulgii care nu te ating şi visez la zâmbetul tău. N-am făcut decât să-ţi scriu, dar telefonul tău de azi mi-a dat doza de aer şi vise.

13/01/2010 at 21:08 Lasă un comentariu

Ştiam foarte bine de ce mă întorc

Cea mai tâmpită înjurătură mi se pare „să ţi se rupă sufletul în două”. Aprob… ştiu cum e şi DA, e cel mai tâmpit şi de nedorit lucru. Deşi uneori se mai întâmplă.

Cum ar fi să nu te mai văd niciodată? Nu-mi place gândul şi încerc să-l alung când îmi dă târcoale. De ce să fug? Poate că mi-ar fi mai bine după o vreme… dar aş renunţa la fiorul acela idiot ce mi-l dă fiecare atingere, fiecare privire, aş renunţa la stopul respirator de o milisecundă când te zăresc, la tresărirea ce nu-mi dă pace când mi se pare că te văd… când îmi doresc să te văd şi pare că te văd la fiecare pas.

Şi ce dacă ploua, dacă umărul tău îmi atingea în treacăt umărul şi mă întrebai de ce mă grăbesc? Nu mă grăbeam… cum crezi că m-aş grăbi dacă te am alături, dacă mă împingi în joacă doar ca să ai de ce să mă strângi în braţe? Aş juca jocul ăsta în fiecare seară şi m-aş întoarce cu drag pe jos spre casă, ştiind că te am alături să mă faci să zâmbesc.

Era ciudat de dimineaţă când am simţit că azi trebuie să te văd. Nu ştiu dacă gândul meu te-a adus în preajmă sau doar întâmplarea (deşi are un nume întâmplarea), dar aveam nevoie să mă alimentez cu energia pe care mi-o dai când îmi eşti în preajmă. Îmi e atât de dragă mâna ta caldă şi jocul degetelor tale amestecat cu picături de ploaie. Sau fără…

Ai o datorie neplătită. Nu vreau să te am doar pentru mine. Eşti ca o pasăre superbă care n-ar suporta captivitatea. Prefer să mă bucur de tine aşa, în libertate, din când în când, cu foarte mare drag. Iar dacă nu, oricum ar fi, prezenţa ta îmi face bine… uneori. Uneori mă revoltă. Şi uneori mă face să-mi doresc să nu te mai văd niciodată. Sau să nu mă mai vezi tu; eu să te văd.

Poate că da, Cum să devii invizibil mi-ar folosi. Dar tu ai ştii că sunt acolo, pentru că nu m-aş putea abţine să nu-mi plimb mâna prin părul tău  nici blond, nici brunet… numai bun de mângâiat.

Un sărut pe obraz, un altul prelungit din partea ta şi un noapte bună. Nu, nu eşti nici degeaba şi nici vreo ciudăţenie. Eşti doar o persoană specială. Şi asta-mi place cel mai mult. Iar jocul tău se pliază bine pe starea mea de nesiguranţă. Sufăr de timiditate şi emotivitate, chiar dacă tu nu crezi asta.

Aşa sunt eu… mai nuştiucum.

08/09/2009 at 00:05 19 comentarii

Şi dacă…

… nu te-aş fi-ntâlnit, absolut din întâmplare, altcuiva cu siguranţă, tot la fel i-ai fi zâmbit… ***

Superman a fost de vină. Mi te-a pus în faţa ochilor şi altceva n-am mai văzut. Nu ştiu cine eşti, nu te pot citi, ai paginile lipite şi mi-e frică să nu trag prea tare şi să se rupă. Mi-e frică şi totuşi nu mă pot îndepărta. Ca un lucru foarte ciudat, mă fascinezi şi mă atragi tot mai mult în pânza ta de păianjen, ţesută cu trudă în seri de singurătate, după modele reci sau cinice, cu îngrozitoare dureri de cap. Iar la un moment dat, ai fost atât de aproape, încât am avut impresia că te pot atinge… nu fizic, nu tactil, nu chimic…

Tu ai fugit deja… habar nu am de ce te-ai apropiat totuşi… ce sperai să găseşti şi te-a cuprins dezamăgirea? sau teama? Parcă ai fi o balanţă ce înclină talerele în mod diferit de la o clipă la alta. Ba înclini să mă alinţi şi să-mi săruţi tandru obrazul, ba înclini să mă priveşti rece şi să te îndepărtezi ca şi cum ţi-aş face rău. Iar eu… eu mă îmbujorez de fericire când înclinaţia talerului mă favorizează şi mă cufund în întuneric atunci când nu…

Aşadar, ce lucru mare că-ntr-o zi te-am întâlnit, când nu poţi fi fericit absolut din întâmplare? ***

*** versuri adaptate după Gelozie, de George Topârceanu.

19/07/2009 at 18:19 Lasă un comentariu

Între două gări

Viaţa pe un peron? Habar n-avea Paler! Viaţa nu se desfăşoară pe un peron uitat de lume şi nici nu apare vreun suflet rătăcit care să te salveze din ghearele  singurătăţii. Nu, viaţa nu-i deloc un punct static, este un continuu drum între două gări.

Se întâmplă chiar să mai poposeşti uneori în vreo gară, dar drumul este atât de obositor şi aşteptarea atât de lungă, încât adormi şi ratezi spectacolul de lumini şi umbre de acolo. Sau poate eşti orbit de lumini şi nu mai ştii ce e de făcut, sau efectiv nu mai ai niciun chef să te complici. Ştii că urmează să porneşti din nou la drum, înspre o nouă gară. Chiar dacă poate şi pe aceea o vei rata cu bună ştiinţă.

Între două gări, existenţa ta rulează cu viteza luminii, ai impresia că peisajul fuge uneori îngrozitor de repede prin faţa ochilor, sau că încetineşte atât de mult, încât poţi atinge sfârcurile de cometă ce-ţi străbat galaxia. Şi mereu, mereu visezi la cum va fi următoarea oprire, încerci să jupoi de pe retină luminile ultimei gări şi îţi plăsmuieşti propria realitate.

Trăieşti în propriul vis, în propria viaţă şi ţi-e greu să renunţi la singurătatea ta dintre cele două gări, deşi este lucrul pe care îl deteşti din tot sufletul. Vrei să-ţi anulezi singurătatea, dar când îţi apare oportunitatea, analizezi în aşa hal, încât nici nu realizezi când trenul a pornit din nou şi cum începi din nou să regreţi gara.

La şcoală, când ai avut de trecut testul arborelui, ai început desenul din stânga paginii şi ai îngroşat liniile trunchiului. Nu te poţi desprinde aşa uşor de trecut şi ai nevoie de o siguranţă. Dar ultima gară nu trebuie să fie mereu ultima şi nu trebuie s-o regreţi doar la final. Încearcă să te bucuri de ea.

Există şi gări în care se schimbă locomotiva şi direcţia trenurilor. Iar între două gări, ai două şanse: fie citeşti, fie scrii. Important este să nu pierzi luminile şi semnalizările gărilor.

13/07/2009 at 01:22 Lasă un comentariu

Degetele mele te-au cunoscut

În globul meu de sticlă mereu este loc pentru doi. Nu ştiu de ce, aşa sunt eu, mai nuştiucum. În cavitatea mea toracică, mereu creşte presiunea atunci când se uită la mine şi inima pompează de parcă ar vrea să-i facă transfuzie exact atunci şi acolo. Oare celălalt trup ar tolera sângele meu îmbâcsit cu bucăţi mari de iubire?

Îi cuprind capul în mâini şi îmi trec degetele răsfirate prin parul nici blond, nici şaten, îi simt tâmplele zvâcnind în strânsoare şi nu vreau să-i dau drumul. Aş sta o veşnicie sa-i pipăi fiecare fir de păr, chiar şi pe cele decolorate din diverse cauze, să-i simt ţeasta mişcându-se molatic şi plină de graţie ca o pisică şireată. Să-mi inund simţurile cu parfumul aparte, pufos şi cald, să-i ating din greşeală urechea, să persist în greşeală, să-i zăresc doar în treacăt ochii căprui invadaţi de imensitatea pupilei, să închid ochii şi să-i sărut virtual fruntea brăzdată de vreo trei linii puţin întrerupte.

Dezamăgirea nu vine niciodată fără un preambul dulce de răsfăţ şi dorinţe aprinse în tot atâtea clipe topite şi scurse ca-n picturile himerice ale lui Dali. Suferinţa, n-ar mai avea farmec dacă n-ar exista aceste voit-plăsmuite amăgiri. Iar noi fără suferinţă nu ne putem edifica, nu ne putem desprinde sufletul înţepenit într-un corp luat cu împrumutul cândva şi pe care, nu se ştie când, trebuie să-l returnăm. Suferinţa este mai necesară decât fericirea însăşi.

În singurătate descoperim cele mai ascunse colţuri de suflet şi cele mai aprigi nevoi. În singurătate realizăm cât de multe, sau cât de puţine avem de oferit. În singurătate transmitem cele mai puternice semnale Universului, pentru ca mai apoi cineva, acea posibilă viitoare dezamăgire, să le recepteze şi să-ţi furnizeze lumina necesară fotosintezei. Căci pentru fotosinteză, acea stare în care luminezi până şi cea mai obscură parte din tine, ai nevoie de celălalt suflet.

Mă întreb, dacă ai ştii că luminez de fiecare dată când îmi apari în preajmă şi inima pompează hotărâtă să te inunde, ai renunţa la întunericul tău pentru o clipă de fotosinteză?

12/07/2009 at 20:49 Lasă un comentariu


Vizitatorii