Posts filed under ‘Bruma de iubiri uitate’

Then, there’s you

Aşa e, după toată lipsa de aşteptări, după tot zbuciumul nepotolit, dar oarecum resemnat, ai fost tu. Spun ai fost, vezi, semantica deja mi-a trădat gândurile. Spun ai fost, deşi încă mai eşti…

Dar o ştim prea bine amândoi că lucrurile şi-au pierdut sensul. Dintr-un inbox prea plin de speranţe, visări, dorinţe şi extaz, nu ne-a mai rămas decât o voce pierdută uneori în difuzoare alienate de gheaţa ce le străbate. Ştiu, suntem ocupaţi şi ştiu, avem probleme de rezolvat, dar cred că au fost mereu, doar că eram prea ocupaţi să le dăm importanţă. Şi cât de frumos mai era!

Dar nu putem să continuăm să prohodim sentimente moarte, nu putem să mâncăm coliva defunctei noastre relaţii la infinit… Mi-e greu… iar tu parcă te încăpăţânezi din ce în ce mai tare să faci să fie totul la fel! Nu poţi… n-ai cum… Ne-am desincronizat paşii fără să ştim poate, dar au rămas aşa prea multă vreme ca să mai fie redată cadenţa sincronului cu un simplu salt jovial…

La scăderea totului din toate, n-a mai rămas decât ce nu se poate: povestea noastră scrisă cândva, dintr-un nor de dorinţe cu răsunet de muzică  şi-un sărut furat pe nişte scări.

10/03/2010 at 23:31 Lasă un comentariu

Mărturisiri de ipocrit anonim

click : „Te rog domoleşte-te, aruncă-ţi picăturile departe de inima mea…”

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită nouă de către altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva în bine vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare, mai ales acolo unde ştiu sigur câtă suferinţă am provocat. Şi chiar aş vrea, dar urechile care odată vibrau de plăcere auzindu-mă, acum nu mai vor să mă audă. Ochii aceia spălăciţi şi mereu încercănaţi nu mai suportă să le invadez pupila. Şi toate pe bună dreptate… Dar vreau să ştie că-mi pare rău, că e singurul lucru din viaţa asta pe care chiar îl regret. Nu, nu vreau înapoi ce n-am ştiut să păstrez. Dar mă doare că încă mai supurează o rană făcută din totală imaturitate şi foarte mult egoism.

Dar până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…

07/10/2009 at 19:53 14 comentarii


Vizitatorii