Dar cine decide când se sfârşeşte totul?

12/11/2011 at 10:50 Lasă un comentariu

O perioadă de pauză în care lumea a trecut pe lângă noi şi ne-a schimbat. Unul dintre noi a divorţat, sperând să primească sprijinul celuilalt, deşi celălalt renunţase de mult. Era prea complicat şi Nuştiucum nu avea chef de complicaţii. Cum să îţi bazezi deciziile pe indeciziile cuiva?

A trecut timp în care nu am mai ştiut nimic unul de celălalt. Cunoştinţe comune mi-au strecurat informaţii că… nu mai eşti la fel. Nu mi-a păsat: Nuştiucum era într-o perioadă în care îşi reseta frecvenţele, dar pe o cu totul altă bandă. După o vreme, după o lungă vreme de indiferenţă şi absenţă, un telefon. Un telefon care s-a izbit cu sunet violent de metal, de o răceală împletită atent cu ură şi furie. Ai lipsit în momentele în care aveam atâta nevoie de tine! Şi atunci Nuştiucum s-a transformat brusc în Habarnam. Poate că da, nu mi-am dat seama cât de greu îţi era, dar nici situaţia mea nu mai era aceeaşi. Apăruse, finally!, cineva care să-i liniştească sufletul lui Nuştiucum. Era acel cineva de care avusese atâta nevoie când tu, erai altfel. Şi Nuştiucum se ancoră în egoismul propriilor sentimente de plinătate şi împlinire. După multă vreme, se simţea fericit şi în siguranţă! Nu putea, pentru că nu vroia, să revină la acea flamă veche, ce a ars atâta vreme într-o lampă de-acum afumată şi mată.

Nuştiucum este un biet ipocrit care vrea să fie fericit. Nu vrea să fie supererou şi să salveze toate sufletele rătăcite şi confuze care se agaţă de firea sa. Nu mai vrea să facă asta. Ştiu, timpul trece şi oamenii se schimbă. Până la o nouă schimbare, Nuştiucum rămâne fericit în egoismul relaţiei sale de-o redundanţă minunată.

Dar a trecut deja mult timp… Nu sufucient cât să nu mă mai urăşti, nu suficient cât să nu mă mai învinuieşti, dar am răbdare: cândva, poate vom reuşi să ne privim din nou în ochi şi să ne bucurăm că ne-am cunoscut şi… atât.

Nimic nu se întâmplă fără motiv. Avem de învăţat mereu, din fiecare lucru şi de la fiecare om întâlnit. Eu mi-am tras învăţăturile şi îţi mulţumesc: nu aş fi devenit ceea ce sunt, fără ceea ce a fost. Fiecare cărămidă contribuie la ridicarea acelui zid ce cândva, ar trebui să devină solid: viaţa noastră.

Entry filed under: acorduri de gând, pentru tine.

Veşnicia noastră ce-a fost

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Vizitatorii


%d blogeri au apreciat asta: