Mărturisiri de ipocrit anonim

07/10/2009 at 19:53 14 comentarii

click : „Te rog domoleşte-te, aruncă-ţi picăturile departe de inima mea…”

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită nouă de către altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva în bine vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare, mai ales acolo unde ştiu sigur câtă suferinţă am provocat. Şi chiar aş vrea, dar urechile care odată vibrau de plăcere auzindu-mă, acum nu mai vor să mă audă. Ochii aceia spălăciţi şi mereu încercănaţi nu mai suportă să le invadez pupila. Şi toate pe bună dreptate… Dar vreau să ştie că-mi pare rău, că e singurul lucru din viaţa asta pe care chiar îl regret. Nu, nu vreau înapoi ce n-am ştiut să păstrez. Dar mă doare că încă mai supurează o rană făcută din totală imaturitate şi foarte mult egoism.

Dar până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…

Entry filed under: Bruma de iubiri uitate. Tags: , , .

Septembrie, luni… Totul s-a schimbat…

14 comentarii Add your own

  • 1. briza  |  07/10/2009 la 21:38

    si daca, totusi, s-a intamplat sa arunci catelul cuiva in fata trenului, mai mult sau mai putin cu intentie, si iti pare sincer rau, ce poti sa faci? stiu ca „imi pare rau” nu e nici pe departe suficient…

    Răspunde
  • 2. Nuştiucum  |  08/10/2009 la 15:08

    Nu poţi decât să-ţi duci în tăcere regretele, să-ţi înveţi lecţia, să nu te revolţi când ţi se va întâmpla ceva asemănător, să ştii la rândul tău să ierţi şi să înţelegi. O altă soluţie nu văd…

    Răspunde
  • 3. dansarmasan  |  08/10/2009 la 18:41

    Poti sa inveti neurologie si sa-l lovesti in cap in punctul in care o sa uite fix treaba cu „catelul aruncat in fata trenului”. 😛

    Răspunde
  • 4. Nuştiucum  |  09/10/2009 la 15:57

    Vai, vai, şi dacă nu nimeresc, să-l am măcar sănătos pe conştiinţă 😀

    Răspunde
  • 5. dansarmasan  |  09/10/2009 la 17:33

    Ei na! Daca nu iese bine te lovesti si pe tine si uiti… si ca i-ai aruncat catelul in fata trenului si ca i-ai spart capul. Asa o sa traiesti fericita. Bine… daca nu nimeresti nici la tine – ceea ce e foarte probabil datorita faptului ca sa dai cu ciocanu uitandu-te in oglinda is mareste sansele sa ratezi (si daca faci asta inseamna ca ai ratat si in cazul celeilalte persoane la care aveai mai multe sanse) s-ar putea sa te trezesti imbracata in alb (si nu… nu e rochie de mireasa) sau in negru. Nici nu stiu care ar fi mai buna treaba. In cazul albului ai fi imbratisata tot timpul – de propriile-ti maine strans legate pe langa tine + ca ti s-ar da „bomboane” care pentru alti oameni is si ilegale si foarte scumpe. In cazul negrului, ai lua pozitie de odihna si somn profund (e ceva regula ca mortii sa fie imbracati in negru?)

    Răspunde
  • 6. Nuştiucum  |  10/10/2009 la 14:01

    Nu-i puţin cam complicat?

    Şi dacă e de înmormântare, sigur nu mă îmbracă ăştia în negru :P, că doar nu-i aşa mare tragedia dacă mor.

    Răspunde
  • 7. dansarmasan  |  12/10/2009 la 14:01

    N-are rost sa zic ca mie mi-ar parea rau… asta pentru ca plecarea ta ar lasa lumea fara un potential creator semnificativ.

    Răspunde
  • 8. Nuştiucum  |  12/10/2009 la 17:46

    În fiecare este câte un creator: de fiecare dată când vorbim, creem lumi, de fiecare dată când visăm, de fiecare dată când avem dorinţe şi idei, creem. Suntem nişte veritabili creatori.

    Şi sincer, poate că mi-ar părea şi mie rău, dar n-ai ce-i face, când e game over, s-a terminat. Iar eu nu mă pricep la jocuri, remember?

    Răspunde
  • 9. dansarmasan  |  12/10/2009 la 18:19

    Partea tare e ca atunci cand e game over poti sa dai Load… cine stie, poate aia care au facaut designul la jocuri in felul asta au avut un fel de intuitie ciudata si noi o sa traim in loop. De genu… deja am murit de multe multe ori dar am tot dat load si deaia inca suntem in joc. O teorie la fel de buna ca si aia cu prietenul nostru imaginar…

    Răspunde
  • 10. dansarmasan  |  15/10/2009 la 18:15

    Ceaci? Ti-a ruginit toamna peniţa?

    Răspunde
  • 11. Nuştiucum  |  15/10/2009 la 23:56

    Nu mi-a ruginit, dar am zile agitate rău de tot cu munca, joc în deplasare câte puţin şi încerc să nu ajung prea târziu acasă :D. În rest, mă paşte o depresie de la prea multă dedicare profesiei şi lipsei unei vieţi personale. Dar între timp, până dă peste mine, încerc să mai remediez situaţia şi zilele astea am nişte prieteni în vizită în urbe, aşa că ne mai întâlnim să vorbim… şi evident că tot numa de muncă vorbim! Ne-am sclerozat cu toţii… O fi de la vârstă, sau poate de la buletinul încă expirat :(.

    Aştept să-mi revin…

    Răspunde
  • 12. dansarmasan  |  16/10/2009 la 11:01

    Poi asta e un topic bun pe care sa scri… sa mai eliberezi din presiune. 🙂

    Răspunde
  • 13. Nuştiucum  |  17/10/2009 la 15:02

    Eu sper să nu mai fie nevoie… deşi e boală grea asta şi odată căpătată nu prea te mai lasă…

    Dar vedem noi… momentan trebuie să revin la alergătură 😦

    Răspunde
  • 14. dansarmasan  |  19/10/2009 la 01:09

    Poate pur si simplu trebuie sa te dai putin mai in spate. Desi imaginea de ansamblu risca de multe ori sa fie mai daunatoare pe termen scurt decat aia focusata, s-ar putea ca pe viitor sa fie mai „orange”.

    Răspunde

Lasă un răspuns la Nuştiucum Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Vizitatorii


%d blogeri au apreciat: