Visele nedorite pier

14/08/2009 at 12:35 28 comentarii

Ceea ce gândesc eu, mai gândesc şi alţii, iar ceea ce filosofez eu, mai filosofează şi alţii. Nu e greu de observat asta, mai ales atunci când citeşti, şi citeşti, şi citeşti… Citeşti chestii pe care le credeai descoperite de tine, debitate pentru prima dată de creieraşul tău, în profundă armonie cu sufletul ăla mic şi negru ce-ţi coordonează mişcările, dar nu e aşa…

Cu cât citeşti mai mult, cu atât ai impresia că şi tu ai ceva de spus, că la un moment dat numele tău ar putea străjui ostentativ coperta unei cărţi, iar lumea ar putea să considere că ceea ce scrii merită citit. Dar nu ştiu cum se face că, pe măsură ce citeşti, parcă ţi se cam duce entuziasmul şi începi să-ţi pui mari întrebări în legătură cu ridicolul ce-ţi poate da târcoale. Sunt multe pagini umplute cu aberaţii fără sens, de ce le-ai mai spori şi tu? De ce? pentru că mereu ai impresia că tu n-ai s-o dai în bară. Un cerc în care te învârţi, şi te învârţi, şi te învârţi…

Mereu am avut impresia că deţin controlul asupra vieţii mele, iar orice pas, oricât de nesăbuit ar fi fost, îmi era foarte clar. De obicei nu reacţionez din instinct sau fără să gândesc. De obicei, nu mi se întâmplă lucruri la care să nu mă aştept. De obicei… Astăzi, am înţeles că nu am nici pe departe acel control şi am înţeles cum într-o clipă, toată viaţa poate lua o întorsătură absolut radicală.

Nu, nu credeam că mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Ştiu, gândeam foarte clişeistic. Dar asta era impresia mea. Când am mai întâlnit situaţia, dar nu eram personajul principal, mi-am permis, cu un ochi rece de outsider, să critic decizia luată. Teoretic, eu n-aş fi făcut aşa o monstruozitate. Practic, acum sunt în exact aceeaşi situaţie, doar că monstrul nu poate fi îndepărtat: s-a instalat în mine şi nu vrea nicicum să mă părăsească. Teoretic, am visat la momentul acesta de când mă ştiu, dar practic, renunţ cu sânge rece la acest vis. Nu e momentul, nu e cazul, nu e situaţia. Astăzi, am să fiu dumnezeul lumii mele şi am să ucid. Am să ucid cu sânge rece visul ce iată, a devenit realitate. Dar de fapt, eu n-am cerut acum această realitate. Nu aici, nu acum, nu în acest context.

N-are rost să informez pe cineva în legătură cu problema. E suficient că trebuie să car după mine acest monstru care nu mă va mai părăsi nicicând. Acest monstru care voi fi în câteva ore. Nu mai e mult şi voi rămâne doar cu monstrul în interiorul meu. Restul va fi pustiit de un aspirator nenorocit ce absoarbe visele nedorite.

Nu ştiu cum de încă îmi păstrez sângele rece, dar probabil că de fapt zace în mine exact acel cinism pe care îl condamnam la ceilalţi. Nu sunt cu nimic mai presus. Degeaba ai principii dacă nu le poţi aplica. Degeaba filosofezi dacă realitatea te îngenunchează.

Superioritatea nu te caracterizează, monstru cu faţa de om…

Entry filed under: lamentări. Tags: , , .

Prostia mea Mă revolt, deci exist

28 comentarii Add your own

  • 1. dansarmasan  |  22/08/2009 la 16:27

    Ar trebui sa-ti scoti cuvantul ala din vocabular – realitatea – unul din cele mai stupide cuvinte ever. Niciodata n-am avut access decat la fictiv, inchipuit si perspective. Adevarul universal sau multiversal, daca exista, se ascunde de noi.
    That’s why… te-ai lasat ingenuncheat de nimic (sintactic). Ca o fi altceva e partea a doua. Sunt convins ca ai avut motivele tale sa actionezi in directia aia chiar daca consideri rezultatul ca fiind monstruos. M-am impacat cu gandul ca o sa-mi schimb perceptia asupra unor lucruri… cu gandul ca o sa fac chestii pe care societatea inchistata in „realitate” le considera imposibile si imorale. M-am impacat cu gandul ca sunt manipulabil pentru ca sunt credul si m-am impacat cu „adevarul” ca toate experientele ne fac sa evoluam si ca asta e scopul vietii – schimbarea.

    Răspunde
  • 2. Nuştiucum  |  23/08/2009 la 00:45

    Nu-mi place realitatea pentru că uneori, în momente de slăbiciune, mă copleşeşte… În ficţiunea mea nu pot face realitatea lor să dispară, oricât de mult mi-ar plăcea.

    Ştiu, mi-am schimbat şi eu perspectiva asupra multor lucruri şi cu siguranţă vor mai urma schimbări…

    Răspunde
  • 3. dansarmasan  |  23/08/2009 la 15:26

    Nu trebuie sa le faci realitatea sa dispara. Trebuie doar sa nu le-o bagi in seama, sa o iei asa cum iau ei fictiunea :).
    Nush de ce mi se pare ca ultima partea ai scris-o cu tristete… daca-i asa, iti dau un sfat: fi curioasa si fericita de schimbari. Observa-le de unde deriva si ce le face sa creasca in magnitudine. (parerea mea :P)

    Răspunde
  • 4. Nuştiucum  |  23/08/2009 la 22:55

    Serviciul meu e minunat şi îmi permite să rămân în mare parte în lumea mea, ceea ce e minunat. Dar şi mai minunat e că am ocazia să observ ŢrealitateaŢ sub diversele ei forme şi măşti, am ocazia să o analizez şi am ocazia să ştiu sigur că vrea să mă păstrez în afara ei.

    Dar ştii ce e nasol? sunt mulţi care intreă cu bocancii murdari în lumea ta liniştită şi simplă. Aici intervine aspiratorul care absoarbe şi visele nedorite… aspiri totul şi… rămâi singur?

    Răspunde
  • 5. dansarmasan  |  24/08/2009 la 11:16

    Ramai singur daca alegi asta. Poti sa depui mai mult efort si sa nu folosesti aspiratorul ci „mainile”. Sa faci totul asa cum trebuia sa faca Cenusareasa, sa alegi neghina din funingine. Poti sa chemi si ajutoare daca ai, daca nu, o sa-ti ia multa vreme dar o sa merite. Cred ca „realitatile” sunt facute sa fie impartasite. Asa cum la TV se poarta stindardul sus si se prezinta o realitate cruda si senzationala care starneste frica si obedienta, asa putem si noi sa ne oferim „realitatea” proprie.
    Si au fost multi oameni care au facut asta pe care ii indragim tocmai pentru curajul lor de a-si expune „realitatea” pe care o vedeau. Si e destul un singur nume pentru asta (pentru mine): Jules Verne. Sunt sigur ca tu o sa gasesti cel putin alte cateva care sa-mi sustina afirmatia. Care-i serviciul tau? 🙂

    Răspunde
  • 6. Nuştiucum  |  24/08/2009 la 15:15

    Serviciul meu este să discut cu oamenii, să le fac recomandări, să le ascult poveştile şi să-i fac să păşească în stradă cu zâmbetul pe buze.

    Din păcate, se întâmplă uneori ca amabilitatea mea să fie înţeleasă greşit… Majoritatea oamenilor nu pot să înţeleagă că există şi oameni amabili şi zâmbăreţi din fire, fără niciun interes.

    Până la urmă cred că eu mă refugiez în muncă… acolo e fuga mea de realitate, chiar dacă asta însemnă să pătrund ca un outsider în realitatea altora.

    Răspunde
  • 7. dansarmasan  |  24/08/2009 la 16:46

    Excelent! Inca un workaholic :P. La ce slujba ai… nu ma mira :D.
    E foarte fain sa vorbesti cu oamenii, dapoi sa-i mai si faci sa plece cu zambetul pe buze!
    Mai specific: Ce lucrezi?
    Ai putea sa fi psiholog, sociolog sau chiar in slujba Domnului :).

    Anyhow, o impresie generala imi zice ca am putea fi prieteni.
    Wanna be my friend? 🙂

    Răspunde
  • 8. Nuştiucum  |  24/08/2009 la 17:53

    Nu, n-ai nimerit, dar mai poţi încerca ;), mai ales acum că suntem prieteni :D.

    Psihologia mă pasionează, sociologia ma invadează involuntar datorită fluxului mare de caractere cu care intru în contact, iar Dumnezeu… da, se discută şi despre asta uneori.

    Bine, job-ul meu nu este chiar să-i fac să plece cu zâmbetul pe buze (nu scrie în fişa postului), dar pentru mine asta contează.

    Lucrez cu „copaci morţi”, dar care însufleţesc multe vieţi. Hai că trebuie să ghiceşti până la urmă…

    Dacă nu, îţi dau numărul de înregistrare din Codul Ocupaţiilor din România 😛

    Nice to be your friend 🙂

    Răspunde
  • 9. dansarmasan  |  24/08/2009 la 18:15

    :)) adica lucrezi cu papers – acte… care insufletesc multe vieti se mai discuta si despre Dumnezeu si oamenii ar trebui sa plece fericiti. Hmm…
    Evrika! Esti primar si te ocupi cu… cununii civile 😛
    Hai ca devine funny – desi sunt sigur ca am dat pe langa.

    Răspunde
  • 10. Nuştiucum  |  24/08/2009 la 20:11

    FOARTE pe lângă!

    Am spus „copaci morţi”, dar nu sunt acte. Şi de când e căsnicia aşa o mare fericire? că cei mai mulţi dintre cei ce ajung în faţa reprezentantului stării civile habar nu au în ce se bagă, dar dacă toată lumea face aşa, înseamnă că trebuie să fie fun, ei de ce să rateze distracţia? După care, se trezesc la realitate şi îşi dau seama că nu vroiau chiar asta de la viaţă, dar e puţin cam târziu să mai dea înapoi.

    Stai să mă opresc mai bine, că m-am cam aprins 😀 (sunt multe de discutat în direcţia asta; am analizat subiectul pe foarte multe cazuri).

    Oricum, în „cimitirul” meu de copaci oamenii se pierd într-un mod plăcut şi fără repercursiuni grave, iar mirosul de cerneală proaspătă îi face să-şi lase grijile la uşă.

    Răspunde
  • 11. dansarmasan  |  24/08/2009 la 21:07

    Oricum eram undeva intre biblioteca si librarie. Tinand cont ca-i proaspata cerneala… Librarie sa fie :). In legatura cu casatoriile… sunt de aceeasi parere. Pacat de ei… multi raman din inertie impreuna dupa o treaba dinaia. Si atunci inertia e mai puternica… dar cum ziceai. Sa nu ne aprindem. Cel putin deocamdata. 🙂 Era cat pe ce sa cred ca mi-ai furat visul din copilarie si lucrezi intr-o biblioteca :D.

    Răspunde
  • 12. Nuştiucum  |  25/08/2009 la 00:32

    E ca şi cum ţi l-aş fi furat. E mai frumos decât la bibliotecă, pentru că vin mai mulţi oameni ;).

    Cât despre inerţii… nu pot decât să le plâng de milă. Mai ales că în general conştientizează starea de inerţie în care se află, dar nu pleacă. Sau, mai rău, întâlnesc persoana alături de care sunt fericiţi şi nu au curajul să lase inerţia în urmă.

    Păi, cu asemenea precedente şi exemple în jur, cum naiba să-ţi mai vină să te căsătoreşti? Nu generalizez, ştiu că există şi excepţii fericite, am întalnit şi eu câteva, dar asta nu te face decât să fi mai atent la ceea ce îţi doreşti.

    Cred…

    Răspunde
  • 13. dansarmasan  |  25/08/2009 la 14:55

    O fi mai frumos pentru tine dar eu nu vroiam oameni :). Ma imaginam la biblioteca satului acolo unde nu mergea aproape nimeni inafara de mine. Imagineaza-ti: timp berechet de citit si de aranjat carti pe rafturi. Imi placea sa clasific cartile. Sa le asez dupa autor sau dupa cine stie ce alte criterii ciudate. Plus ca imi place atmosfera… mirosul paginilor vechi.
    Te indeamna la cunoastere si adauga aroma cititului. 🙂
    Enjoy your vacantion! Acuma ca suntem prieteni ai putea sa-mi aduci ceva bun de pe unde umbli 🙂

    Răspunde
  • 14. Nuştiucum  |  01/09/2009 la 13:07

    Şi uite că m-am şi întors într-un final 😉

    Da, ţi-am adus mai multe chestii bune: poveşti, vise şi mai ales gânduri bune. Prietenii ştiu să preţuiască mai mult imaterialul…

    Bine te-am regăsit!

    Răspunde
  • 15. dansarmasan  |  01/09/2009 la 19:22

    Nici nu-mi doream altceva :). (Imi amintesc perioada in care nu era asa… perioada in care o asteptam pe mama cand venea de la lucru si o trageam de palton: ce ne-ai adus! ce ne-ai adus?)
    Acuma strig la tine: Ce povesti? Ce povesti? Ce-ai vazut? Ce-ai trait? Ce-ai simtit?

    Răspunde
  • 16. Nuştiucum  |  02/09/2009 la 20:21

    Am văzut stele. Muuulte tare! aşa cum în oraş n-am văzut niciodată. Am văzut locuri schimbate, oameni îmbătrâniţi, puşti maturizaţi fără vreme… Am văzut că da, am îmbătrânit şi eu. încă aproape trei săptămâni şi-mi expiră buletinul… iar viaţa mea nu are o traiectorie nici măcar schiţată.

    Of… mă paşte o introspecţie gravă, urmată de o mică depresie :D.

    Răspunde
  • 17. dansarmasan  |  02/09/2009 la 21:33

    Stele!!! – 😀 – nu stiu cu sa fac smile-ul ala cu bale :(.

    Ce tare o sa se potriveasca melodia asta cu starea ta…!

    O sa te ajute sa intri si mai adanc in introspectie, poate si mai adanc in mica depresie.

    Si acum partea buna: „încă aproape trei săptămâni şi-mi expiră buletinul… iar viaţa mea nu are o traiectorie nici măcar schiţată.”
    De acum inainte o sa se uite politisti in buletin si o sa te recunoasca. Pe langa asta, nu o sa-ti mai zica – moama ce young erai… si asa nu o sa te simti prost :D.
    In privinta traiectoriei… sa sti ca aia e o binecuvantare. Te lasa sa-ti traiesti viata asa cum simti in fiecare clipa. Nu ai puncte la care sa ajungi, nu vezi piedici in calea lor. Sky is the limit – poti sa te lasi in curentul intuitiei cand o fi sa calci cu dreptul sau cu stangul fara sa te gandesti unde vrei sa ajungi. Ai potentialul celui mai fericit spectator al lumii in care traiesti. Plus ca timpul s-ar putea sa fie o iluzie – chiar si Einstein zicea asta despre trecut, prezent si viitor. Am citit un citat foarte bun al omului care a descoperit gaurile negre: „Timpul este modalitatea prin care natura a facut ca lucrurile sa nu se intample toate deodata“
    Tocmai deaia nu ti-ai facut buletinul si nu ti l-ai schimbat in aceeasi clipa :). Stiu… e extrem de contraintuitiv dar lumea in care traim e mult mai magica decat am putea noi sa ne dam seama.

    Răspunde
  • 18. Nuştiucum  |  03/09/2009 la 02:17

    Ştii ce, până acum am primit doar răspunsuri de gen: „tu te plângi? dar eu ce să mai zic? uită-te la mine! să vezi ce nasol e la 40” and so on… Răspunsul tău e perfect! ai adus şi argumente, ce pot să cer mai mult?

    Mulţumesc! mulţumesc mult!

    Vezi, de-aia s-au inventat prietenii, să te ajute, nu să se plângă mai tare ca tine :D.

    iar melodia vine la fix 😉

    Răspunde
  • 19. dansarmasan  |  03/09/2009 la 11:09

    😀 ma bucur de efect :).

    Sunt atatea chestii pe lumea asta care sa te sperie, care sa te faca nefericit si care sa te tina departe de pura bucurie de a exista…
    Am invatat sa resping cat de cat chestiile alea. Si s-a dovedit a fi una din cele mai bune lectii pe care le-am invatat in viata.

    „Watch your thoughts, for they become words.
    Watch your words, for they become actions.
    Watch your actions, for they become habits.
    Watch your habits, for they become character.
    Watch your character, for it becomes your destiny.”
    Howard Thurman –

    Aseara, pentru o clipa, am trait intr-o lume perfecta. Eram la coada in Mega Image. Era tarziu si functiona o singura casa. oamenii din coada erau destul de agitati. Primele persoane care erau la casa cand am ajuns eu la rand aveau cosuri dinalea mari pe roti pline. Trecusera intre 5 si 10 minute de cand eram acolo. In fata mea era un tip cu o bere si mai in fata era altul cu un cos de mana pe jumatate plin. M-am gandit: Intr-o lume ok, tipul cu cosul l-ar lasa pe ala cu berea in fata lui. Intr-o lume perfecta ala cu berea ar refuza – pentru ca „timpul” oricarui om e pretios. Evident, dupa 1 minut de la gandul meu, asa s-a si intamplat. 🙂

    Răspunde
  • 20. dansarmasan  |  03/09/2009 la 12:38

    Prin ce oras traiesti defapt?

    Răspunde
    • 21. dansarmasan  |  06/09/2009 la 19:46

      Nu stiu motivul pentru care nu ai raspuns intrebarii mele despre oras. Poate nu sti motivul pentru care am intrebat. Sau poate il sti si nu-ti place.

      Ca sa nu riscam interpretari – desi nu exista altceva decat interpretari:
      Dupa cum ziceam intr-un comment de mai sus despre impresia generala (atunci cand te-am intrebat daca vrei sa fim prieteni 🙂 ) Cred ca ne-am intelege fain. De aceea te-am intrebat de oras. Eram curios daca s-ar nimeri sa mergem la o cafea/bere in functie de preferinte.
      Desi habar n-am ce gen esti (desi am un feeling destul de clar), cati ani (puteai sa-ti schimbi buletinul prima oara, sau a doua oara din considerente de varsta – nu ca l-ai pierdut sau te-ai mutat)
      nu-mi pasa. Ce-mi pasa si-mi place e comunicarea pe care o am cu tine si aia potentiala amplificabila de catre comunicarea non verbala.

      Răspunde
  • 22. Nuştiucum  |  07/09/2009 la 14:01

    Nu interpretam… explicaţia este la un click distanţă 😉

    Răspunde
  • 23. dansarmasan  |  07/09/2009 la 21:32

    Imi place trasul cu ochiul. Specialistii zic ca apropie foarte tare oamenii deoarece se face de obicei cand ei impartasesc un secret. Oare invers functioneaza?
    Sa tot tragi cu ochiul multor oameni in speranta ca acestia iti vor impartasi un secret?

    Răspunde
  • 24. Nuştiucum  |  08/09/2009 la 00:34

    Eu am un fel special de a fi probabil, pentru că mi se întâmplă ca foarte mulţi oameni care mă cunosc să înceapă să-mi spună secretele lor. Probabil inspir încredere, îi fac să se simtă în siguranţă şi se deschid… Prietenii uneori mă caută doar pentru asta.

    Dar mie mi-e greu să mă deschid. Câteodată îmi doresc să vorbesc cu cineva şi să simt că mă ascultă, să scap de povara ce-mi apasă sufletul şi să mă eliberez, să primesc o bătaie prietenească pe umăr şi o îmbrăţişare sinceră. În schimb tot ce primesc sunt schimbări de subiect, evitări şi replici de genul „dar tu te descurci, nu-mi fac probleme!”. Nu, nu mă descurc tot timpul şi nici nu sunt o fire atât de puternică precum par. Puţină empatie n-ar strica…

    Când ai de spus un secret, e bine să te gândeşti de două ori dacă celălalt poate fi încărcat cu secretul tău…

    Răspunde
  • 25. dansarmasan  |  08/09/2009 la 20:52

    Imi pare rau sa-ti distrug impresia ca ai avea un fel special de a fi. Eu ma consider om normal si am aceasi priza la oameni care vor sa-si descarce sufletul. 😛

    Eu ma mandresc cu empatia mea si-mi pare bine ca o am. Cred ca am invatat-o/dezvoltat-o datorita mediului lipsit de masculul dominant din casa. Iti dai seama… 3 femei, de varste diferite educand un baiat. Bunica… foarte credincioasa mi-a bagat in cap o moralitate (ortodoxa de nou testament) destul de stiff. Maicamea s-a sacrificat tot timpul pentru noi muncind zi lumina ca sa ne asigure un trai decent. Soramea, fiind mai mare a facut la fel si ma mai ameninta din cand in cand sa fac bine sa ma comport frumos cu fetele :).

    Ma consider o persoana norocoasa pentru ca nu mi-e jena sa-mi arat sentimentele si sa fiu receptiv si la sentimentele celorlalti. Recunosc ca am avut noroc si de efectul – cine se aseamana se aduna.

    Probabil acelasi efect se intampla si acum :).

    Răspunde
  • 26. Nuştiucum  |  08/09/2009 la 22:00

    Păi da, cam asta e cheia succesului :). Şi totuşi, noi când avem nevoie de un umăr, unde-l găsim? Eu am constatat cu întristare maximă că toată lumea se eschivează şi are ceva mai important de făcut sau de discutat.

    Nu-mi place…

    Răspunde
  • 27. dansarmasan  |  09/09/2009 la 09:06

    Nu e gand de compatimire… dar ar trebui sa-ti cauti prieteni noi :P.

    Răspunde
  • 28. Nuştiucum  |  09/09/2009 la 10:11

    Ei, nici chiar aşa radicali să nu fim :D. Trebuie doar să pun puţin picioru-n prag. Acuma să văd unde găsesc un prag….

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


Vizitatorii


%d blogeri au apreciat: