Dar cine decide când se sfârşeşte totul?

O perioadă de pauză în care lumea a trecut pe lângă noi şi ne-a schimbat. Unul dintre noi a divorţat, sperând să primească sprijinul celuilalt, deşi celălalt renunţase de mult. Era prea complicat şi Nuştiucum nu avea chef de complicaţii. Cum să îţi bazezi deciziile pe indeciziile cuiva?

A trecut timp în care nu am mai ştiut nimic unul de celălalt. Cunoştinţe comune mi-au strecurat informaţii că… nu mai eşti la fel. Nu mi-a păsat: Nuştiucum era într-o perioadă în care îşi reseta frecvenţele, dar pe o cu totul altă bandă. După o vreme, după o lungă vreme de indiferenţă şi absenţă, un telefon. Un telefon care s-a izbit cu sunet violent de metal, de o răceală împletită atent cu ură şi furie. Ai lipsit în momentele în care aveam atâta nevoie de tine! Şi atunci Nuştiucum s-a transformat brusc în Habarnam. Poate că da, nu mi-am dat seama cât de greu îţi era, dar nici situaţia mea nu mai era aceeaşi. Apăruse, finally!, cineva care să-i liniştească sufletul lui Nuştiucum. Era acel cineva de care avusese atâta nevoie când tu, erai altfel. Şi Nuştiucum se ancoră în egoismul propriilor sentimente de plinătate şi împlinire. După multă vreme, se simţea fericit şi în siguranţă! Nu putea, pentru că nu vroia, să revină la acea flamă veche, ce a ars atâta vreme într-o lampă de-acum afumată şi mată.

Nuştiucum este un biet ipocrit care vrea să fie fericit. Nu vrea să fie supererou şi să salveze toate sufletele rătăcite şi confuze care se agaţă de firea sa. Nu mai vrea să facă asta. Ştiu, timpul trece şi oamenii se schimbă. Până la o nouă schimbare, Nuştiucum rămâne fericit în egoismul relaţiei sale de-o redundanţă minunată.

Dar a trecut deja mult timp… Nu sufucient cât să nu mă mai urăşti, nu suficient cât să nu mă mai învinuieşti, dar am răbdare: cândva, poate vom reuşi să ne privim din nou în ochi şi să ne bucurăm că ne-am cunoscut şi… atât.

Nimic nu se întâmplă fără motiv. Avem de învăţat mereu, din fiecare lucru şi de la fiecare om întâlnit. Eu mi-am tras învăţăturile şi îţi mulţumesc: nu aş fi devenit ceea ce sunt, fără ceea ce a fost. Fiecare cărămidă contribuie la ridicarea acelui zid ce cândva, ar trebui să devină solid: viaţa noastră.

12/11/2011 at 10:50 Lasă un comentariu

Veşnicia noastră ce-a fost

Cât de greu este să accepţi că am murit? Cât de mult îţi ia să înţelegi că s-a stins chiar tot ce ne legase cândva?

Cât crezi că poate arde un foc de paie în bătaia vântului? Nu… nu foc de paie… clipe magice, care au fost şi poate că vor mai fi… Ba nu, oricât de mult ţi-ar displăcea, exact asta am fost: un foc de paie. Am ars cu intensitate pe rugul dorinţei, ne-am consumat rapid pe altarul dăruinţei şi… gata. Nici măcar nu i-a fost greu vântului să ne împrăştie cenuşa. Clipe magice? Da… multe şi frumoase. Dar ce să mai fie când noi nu mai suntem aceeaşi? Ne-am schimbat şi nici măcar nu am realizat când mi-au fugit din suflet imaginea ta şi visul de a te avea din ce în ce mai des aproape…

Ne-am diluat şi nu mai are sens deloc să apelăm la clipele frumoase pentru a construi ceva pe valuri de fum… oricât aş vrea…

Dacă aş vrea…

De dimineaţă mă gândisem la tine. Vroiam să te sun, dar nu ştiam dacă am ceva să-ţi spun… M-ai sunat tu. Ai găsit fotografiile mele rătăcite printre fişiere ascunse. Ţi s-a făcut dor… Şi mie mi se mai face uneori dor, de tot… Şi eu am tot încercat să-ţi scriu, dar nimic nu mai este aşa cum era. Nici tu, nici eu, nici noi… Acel noi fragil de la început, pe care eu nu am putut nicicând să-l pronunţ. Acel noi pe care îl credeai nemuritor când mi-ai spus că mă iubeşti… Acel noi căruia vrei să-i asiguri continuitatea neavând nimic însă pe care să-l sprijini…

Şi dacă-ţi spun că şi eu l-am simţit, pe atunci, chiar dacă nu ţi l-am spus? Ar fi absurd şi inutil, ştiu… Puţin cam târziu… N-ar face decât să-ţi dea încă o gură de oxigen în baza căruia să mai arzi ceva vreme.

Rămân amintirile, nu ni le poate lua nimeni. Rămân clipele magice, le-am trăit împreună… Rămâi tu şi eu… dar noi a murit deja de mult… Iar ce va urma, va fii poate doar o frumoasă prietenie sau aducere aminte.

Întoarce-ţi privirea dinspre trecut. Reconstruieşte… dar nu acel noi. Reconstruieşte acel voi pe care ai uitat că îl ai, şi pe care ai jurat să-l veghezi o veşnicie.

Veşnicia noastră n-a durat puţin, a durat exact atât cât a avut ceva frumos de oferit…

23/03/2010 at 02:20 2 comentarii

Then, there’s you

Aşa e, după toată lipsa de aşteptări, după tot zbuciumul nepotolit, dar oarecum resemnat, ai fost tu. Spun ai fost, vezi, semantica deja mi-a trădat gândurile. Spun ai fost, deşi încă mai eşti…

Dar o ştim prea bine amândoi că lucrurile şi-au pierdut sensul. Dintr-un inbox prea plin de speranţe, visări, dorinţe şi extaz, nu ne-a mai rămas decât o voce pierdută uneori în difuzoare alienate de gheaţa ce le străbate. Ştiu, suntem ocupaţi şi ştiu, avem probleme de rezolvat, dar cred că au fost mereu, doar că eram prea ocupaţi să le dăm importanţă. Şi cât de frumos mai era!

Dar nu putem să continuăm să prohodim sentimente moarte, nu putem să mâncăm coliva defunctei noastre relaţii la infinit… Mi-e greu… iar tu parcă te încăpăţânezi din ce în ce mai tare să faci să fie totul la fel! Nu poţi… n-ai cum… Ne-am desincronizat paşii fără să ştim poate, dar au rămas aşa prea multă vreme ca să mai fie redată cadenţa sincronului cu un simplu salt jovial…

La scăderea totului din toate, n-a mai rămas decât ce nu se poate: povestea noastră scrisă cândva, dintr-un nor de dorinţe cu răsunet de muzică  şi-un sărut furat pe nişte scări.

10/03/2010 at 23:31 Lasă un comentariu

Acorduri de gând

Am zărit lumina
( Marin Sorescu )

Am zărit lumina pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

Ea: zahăr?

El: nu… îmi place că tu ştii s-o faci amară

Şi s-au privit mai departe, pierduţi în aburi de cafea, într-un sfârşit de zi scăldat în întuneric.

27/01/2010 at 11:58 1 comentariu

N-am făcut decât să-ţi scriu…

Şi m-am trezit cu zăpada iar aşternută în faţa mea. Un strat fin se aşterne peste bănci, peste stradă, peste oameni şi, ce bine-ar fi să se aştearnă şi peste noi. Dar…

N-am făcut decât să-ţi scriu şi să-ţi aştept mail-urile. De o arhitectură ciudată, viaţa mea s-a transformat brusc într-o geometrie simplă. Fără să-mi dau seama, existenţa mea s-a redus la o cuprinzătoare aşteptare, înfiorată de fiecare semn venit dintr-un univers parcă paralel. Dar neîndepărtat. Căci mai aproape de-atât nici că te puteam simţi, chiar dacă mi-ai fi ciocănit la uşă în fiecare moment în care te-aş fi chemat. Şi te-aş fi chemat des, iar tu probabil că ai fi venit la fel de des. Însă atunci nu ţi-aş mai fi scris, nu mi-aş mai fi aşezat sufletul tot în litere înghesuite şi grăbite să ţi se aştearnă sub privirea-ţi caldă, nu te-aş mai fi dorit atât de mult şi probabil că mi-ar fi bătut mult mai încet inima atunci când te-aş fi văzut.

Dar cine mai poate ştii?

Însă ninge. Ninge tare. Tare frumos! Vreau… vreau, ştii prea bine ce vreau…

Mă îndrept spre casă şi de-abia aştept să ajung, pentru că n-am făcut decât să-ţi scriu, deşi de aici ai continuat tu şi ai făcut mult mai mult decât m-aş fi putut aştepta. Şi pentru că doar ţi-am scris, tot ce simt şi mă înconjoară, e închis într-un link, pe care poate că am să ţi-l dau să-l accesezi, cândva.

Merg spre casa în care tu nu mă aştepti, mă strecor printre fulgii care nu te ating şi visez la zâmbetul tău. N-am făcut decât să-ţi scriu, dar telefonul tău de azi mi-a dat doza de aer şi vise.

13/01/2010 at 21:08 Lasă un comentariu

Totul s-a schimbat…

Când anumite lucruri pe care le consideri nefavorabile se repetă constant în viaţa ta, e clar că undeva faci o greşeală la fel de constant. Dar în caruselul ăsta care se învârte din ce în ce mai rapid, în chestia asta în care am intrat şi trebuie să mă învârt până când conştiinţa nu mă mai recunoaşte, în tumultul ăsta, mă surprind din ce în ce mai rar având timp să stau de vorbă cu mine.

Mint şi mă prind cu minciuna, greşesc şi nu-mi dau seama unde. Am nevoie de o clipă de răgaz şi de puţină claritate. Mă dau om lucid, însă mă scald în ceaţa propriei capcane numită ironic, „viaţă modernă”.  Conceptul de viaţă personală, de viaţă de familie, a fost absorbit şi anihilat de simpla accepţie de „viaţă modernă”.

M-am scandalizat când mi-au tăiat bonusul, am fost pară de foc la comunicarea noului program de muncă, dar mereu găseam noi motive să nu plec. Apoi m-am obişnuit şi au apărut alte aberaţii, alte găluşte pe care le-am înghiţit, din nou, cu ghionturi. În fiecare toamnă îmi fac planuri de părăsire a urbei şi fiecare iarnă mă găseşte aici, numărându-mi discret în podul palmei resemnările, încercând să-mi ascund în dosul palmei, frustrările.

Primul pas spre auto-distrugere: resemnarea; acceptarea. Când accepţi să fi călcat pe mână, de ce te miră că eşti imediat călcat pe cap cu toată suprafaţa prăfuită a unui bocanc atotputernic şi corporatist?

Atât de dor îmi e de o zi liniştită în care să mă simt ipocrit de bine… Atât de tare mă sperie gândul că timpul trece şi-l las să treacă pe lângă…

30/10/2009 at 04:46 3 comentarii

Mărturisiri de ipocrit anonim

click : „Te rog domoleşte-te, aruncă-ţi picăturile departe de inima mea…”

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită nouă de către altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva în bine vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare, mai ales acolo unde ştiu sigur câtă suferinţă am provocat. Şi chiar aş vrea, dar urechile care odată vibrau de plăcere auzindu-mă, acum nu mai vor să mă audă. Ochii aceia spălăciţi şi mereu încercănaţi nu mai suportă să le invadez pupila. Şi toate pe bună dreptate… Dar vreau să ştie că-mi pare rău, că e singurul lucru din viaţa asta pe care chiar îl regret. Nu, nu vreau înapoi ce n-am ştiut să păstrez. Dar mă doare că încă mai supurează o rană făcută din totală imaturitate şi foarte mult egoism.

Dar până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…

07/10/2009 at 19:53 14 comentarii

Articole mai vechi


Vizitatorii