Acorduri de gând

Am zărit lumina
( Marin Sorescu )

Am zărit lumina pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

Ea: zahăr?

El: nu… îmi place că tu ştii s-o faci amară…

Şi s-au privit mai departe, pierduţi în aburi de cafea, într-un sfârşit de zi scăldat în întuneric.

N-am făcut decât să-ţi scriu…

Şi m-am trezit cu zăpada iar aşternută în faţa mea. Un strat fin se aşterne peste bănci, peste stradă, peste oameni şi, ce bine-ar fi să se aştearnă şi peste noi. Dar…

N-am făcut decât să-ţi scriu şi să-ţi aştept mail-urile. De o arhitectură ciudată, viaţa mea s-a transformat brusc într-o geometrie simplă. Fără să-mi dau seama, existenţa mea s-a redus la o cuprinzătoare aşteptare, înfiorată de fiecare semn venit dintr-un univers parcă paralel. Dar neîndepărtat. Căci mai aproape de-atât nici că te puteam simţi, chiar dacă mi-ai fi ciocănit la uşă în fiecare moment în care te-aş fi chemat. Şi te-aş fi chemat des, iar tu probabil că ai fi venit la fel de des. Însă atunci nu ţi-aş mai fi scris, nu mi-aş mai fi aşezat sufletul tot în litere înghesuite şi grăbite să ţi se aştearnă sub privirea-ţi caldă, nu te-aş mai fi dorit atât de mult şi probabil că mi-ar fi bătut mult mai încet inima atunci când te-aş fi văzut.

Dar cine mai poate ştii?

Însă ninge. Ninge tare. Tare frumos! Vreau… vreau, ştii prea bine ce vreau…

Mă îndrept spre casă şi de-abia aştept să ajung, pentru că n-am făcut decât să-ţi scriu, deşi de aici ai continuat tu şi ai făcut mult mai mult decât m-aş fi putut aştepta. Şi pentru că doar ţi-am scris, tot ce simt şi mă înconjoară, e închis într-un link, pe care poate că am să ţi-l dau să-l accesezi, cândva.

Merg spre casa în care tu nu mă aştepti, mă strecor printre fulgii care nu te ating şi visez la zâmbetul tău. N-am făcut decât să-ţi scriu, dar telefonul tău de azi mi-a dat doza de aer şi vise.

Totul s-a schimbat…

Când anumite lucruri pe care le consideri nefavorabile se repetă constant în viaţa ta, e clar că undeva faci o greşeală la fel de constant. Dar în caruselul ăsta care se învârte din ce în ce mai rapid, în chestia asta în care am intrat şi trebuie să mă învârt până când conştiinţa nu mă mai recunoaşte, în tumultul ăsta, mă surprind din ce în ce mai rar având timp să stau de vorbă cu mine.

Mint şi mă prind cu minciuna, greşesc şi nu-mi dau seama unde. Am nevoie de o clipă de răgaz şi de puţină claritate. Mă dau om lucid, însă mă scald în ceaţa propriei capcane numită ironic, “viaţă modernă”.  Conceptul de viaţă personală, de viaţă de familie, a fost absorbit şi anihilat de simpla accepţie de “viaţă modernă”.

M-am scandalizat când mi-au tăiat bonusul, am fost pară de foc la comunicarea noului program de muncă, dar mereu găseam noi motive să nu plec. Apoi m-am obişnuit şi au apărut alte aberaţii, alte găluşte pe care le-am înghiţit, din nou, cu ghionturi. În fiecare toamnă îmi fac planuri de părăsire a urbei şi fiecare iarnă mă găseşte aici, numărându-mi discret în podul palmei resemnările, încercând să-mi ascund în dosul palmei, frustrările.

Primul pas spre auto-distrugere: resemnarea; acceptarea. Când accepţi să fi călcat pe mână, de ce te miră că eşti imediat călcat pe cap cu toată suprafaţa prăfuită a unui bocanc atotputernic şi corporatist?

Atât de dor îmi e de o zi liniştită în care să mă simt ipocrit de bine… Atât de tare mă sperie gândul că timpul trece şi-l las să treacă pe lângă…

Mărturisiri de ipocrit anonim

click : “Te rog domoleşte-te, aruncă-ţi picăturile departe de inima mea…”

Dezamăgiţi, dezamăgim la rândul nostru. Nerăbdători să primim un semn de viaţă, uităm să dăm semne de viaţă. Ocupaţi să ne concentrăm toată atenţia asupra cuiva, ignorăm atenţia oferită nouă de către altcineva. Încercând să obţinem mai mult, omitem să ne bucurăm de ceea ce avem deja.

Plouă şi tot ce vreau e să scap de slăbiciunile mele, să le spele picăturile şi să le ducă în canalul imens de colectare al scursurilor umane. E târziu şi nu vreau să plec acasă tocmai pentru că ştiu că acolo nu plouă. Acolo toată ipocrizia mi se usucă pe piele şi degeaba scuip mici flegme mincinoase, căci ipocrizia se cimentează uşor, se crapă subtil dând dovadă de instabilitate şi mă strânge. Mă constrânge să recunosc măcar în singurătatea casei mele că ipocrizia mi-e a doua haină. Şi-mi spune că nu-i o idee tocmai bună să te minţi singur.

Mi-am dorit mereu să contez, să influenţez cumva în bine vieţile celor pe lângă care trec. Mi-am dorit să cunosc foarte multă lume, dar nu mi-am pus niciodată problema cum aş putea păstra legătura cu toţi aceşti oameni. Sunt un om minunat, dar dacă treci de stratul superficial de poleială s-ar putea să se vadă rugina ce roade din mine şi-mi lasă carenţe imense de fericire. Nu sunt decât un parazit sentimental pentru propriile mele sentimente. Şi un vierme fără scrupule pentru ale celorlalţi. Ar trebui să-mi cer iertare, mai ales acolo unde ştiu sigur câtă suferinţă am provocat. Şi chiar aş vrea, dar urechile care odată vibrau de plăcere auzindu-mă, acum nu mai vor să mă audă. Ochii aceia spălăciţi şi mereu încercănaţi nu mai suportă să le invadez pupila. Şi toate pe bună dreptate… Dar vreau să ştie că-mi pare rău, că e singurul lucru din viaţa asta pe care chiar îl regret. Nu, nu vreau înapoi ce n-am ştiut să păstrez. Dar mă doare că încă mai supurează o rană făcută din totală imaturitate şi foarte mult egoism.

Dar până la urmă, ce mai contează? E ca şi cum cineva ţi-ar fi aruncat căţelul în faţa trenului, iar mai apoi ar fi venit să-ţi ceară iertare. Chestii inutile care nu mai contează şi nu mai schimbă nimic. Te chinuie gândul că îţi ascunzi ipocrizia, dar ţi-e frică să-ţi arăţi lumii adevărata faţă.

Somn uşor, ipocrit anonim…

Septembrie, luni…

Un ceai, la întâmplare o aromă, ciocolată cu portocale. Gustând ceaiul mi-am dat seama că lipseşte ceva: o linguriţă cu miere. Acum e perfect… e ceaiul perfect, care-mi trezeşte brusc o aromă de conversaţii lungi până dimineaţa, de septembrie, de luni. Ajungând în cameră, văd pe telefon pliculeţul, iar la o apăsare de buton distanţă, mesajul pe care îl aşteptasem toată ziua şi de care parcă uitasem totuşi.

Câtă putere poate avea un ceai. Nu un ceai oarecare, nu băut oricum, ci unul băut pentru prima dată într-o companie minunată, care mereu îmi va activa gândul spre un început de septembrie, spre un început de dimineaţă, spre un început de frumoasă prietenie, spre un început… Acum beau eu din cana cea nouă, pe care n-o mai folosisem de la acel prim ceai. Zile ocupate, stresate, luminate ici colo de mici bucurii, dar fără ceai. Fără conversaţii lungi. Fără aromă de subiecte inepuizabile.

Acum, din nou, septembrie… spre luni. Cu ceai, cu amintiri frumoase trezite la viaţă de-o simplă aromă şi cu un mesaj în loc de chipul blând de prieten drag. Mă bucur doar că putem păstra asemenea nimicuri pentru bucuria clipelor triste şi înnegurate.

Septembrie, luni…

Toamnă şi melodii la întâmplare

Am câte o melodie pentru fiecare stare, pentru fiecare gând, pentru fiecare persoană. Când porneşte o melodie la întâmplare din lista mea, reuşeşte să-mi trezească mereu câte un cotlon de fiinţă, iar dacă am impresia că mă va indispune, schimb imediat. Dar uneori vreau să mă indispun, vreau să-mi completez starea cu câte-o melodie încărcată afectiv dar… de obicei nu-mi prea iese.

Dan Teodorovici, în Celelalte poveşti de dragoste, scria la un moment dat despre relaţia lui specială cu melodiile. Povestea cum, gândindu-se la câte o iubită de-a lui, se întâmpla ca la radio să înceapă o melodie numai bună pentru gândurile lui, aşa că începuse să facă mici experimente: în lipsa unei oglinzi fermecate care să-i dea răspunsurile dorite, întrebările sale se îndreptau către undele radio, care uneori cooperau, alte uneori nu. În cazul soţiei sale, spunea că era destul de tulburat şi nu ştia exact încotro se îndreaptă, când la radio a început să cânte Love is all you need şi a ştiut că a găsit ceea ce căuta.

Poate pură coincidenţă, poate răspunsuri din partea Universului, poate dorinţe neexprimate ce ne fac să găsim semne în orice. La mine semnul e clar: Piece by piece – Katie Melua. Aşadar, piece by piece is how I’ll let go of you… pentru că se pare că mereu voi fi The Soldier of Fortune (Deep Purple). Singura concluzie la care pot să ajung după câteva astfel de melodii la întâmplare este că în lista mea sunt mult prea multe melodii triste, de jale ş-auăleu, de inimă albastră, sau cum le-o fi zicând. Mai bine ceva Bălănescu Quartet .

Şi a venit toamna (după cum se observă şi pe frontispiciu). Parcă prea brusc a trebuit să-mi scot hainele groase de la păstrare şi prea brusc ploaia a devenit rece. Mai urmează să vină poetul meteosensibil să-mi spună că e deprimat şi gata, dau într-o astenie cât toate anotimpurile la un loc. Dar poate se abţine, căci în ultima vreme a fost destul de vesel şi agreabil. Şi oricum ştie că în mine nu găseşte un aliat pentru depresii de toamnă. Fiecare să şi le păstreze pe-ale lui. Mai simplu…

Ştiam foarte bine de ce mă întorc

Cea mai tâmpită înjurătură mi se pare “să ţi se rupă sufletul în două”. Aprob… ştiu cum e şi DA, e cel mai tâmpit şi de nedorit lucru. Deşi uneori se mai întâmplă.

Cum ar fi să nu te mai văd niciodată? Nu-mi place gândul şi încerc să-l alung când îmi dă târcoale. De ce să fug? Poate că mi-ar fi mai bine după o vreme… dar aş renunţa la fiorul acela idiot ce mi-l dă fiecare atingere, fiecare privire, aş renunţa la stopul respirator de o milisecundă când te zăresc, la tresărirea ce nu-mi dă pace când mi se pare că te văd… când îmi doresc să te văd şi pare că te văd la fiecare pas.

Şi ce dacă ploua, dacă umărul tău îmi atingea în treacăt umărul şi mă întrebai de ce mă grăbesc? Nu mă grăbeam… cum crezi că m-aş grăbi dacă te am alături, dacă mă împingi în joacă doar ca să ai de ce să mă strângi în braţe? Aş juca jocul ăsta în fiecare seară şi m-aş întoarce cu drag pe jos spre casă, ştiind că te am alături să mă faci să zâmbesc.

Era ciudat de dimineaţă când am simţit că azi trebuie să te văd. Nu ştiu dacă gândul meu te-a adus în preajmă sau doar întâmplarea (deşi are un nume întâmplarea), dar aveam nevoie să mă alimentez cu energia pe care mi-o dai când îmi eşti în preajmă. Îmi e atât de dragă mâna ta caldă şi jocul degetelor tale amestecat cu picături de ploaie. Sau fără…

Ai o datorie neplătită. Nu vreau să te am doar pentru mine. Eşti ca o pasăre superbă care n-ar suporta captivitatea. Prefer să mă bucur de tine aşa, în libertate, din când în când, cu foarte mare drag. Iar dacă nu, oricum ar fi, prezenţa ta îmi face bine… uneori. Uneori mă revoltă. Şi uneori mă face să-mi doresc să nu te mai văd niciodată. Sau să nu mă mai vezi tu; eu să te văd.

Poate că da, Cum să devii invizibil mi-ar folosi. Dar tu ai ştii că sunt acolo, pentru că nu m-aş putea abţine să nu-mi plimb mâna prin părul tău  nici blond, nici brunet… numai bun de mângâiat.

Un sărut pe obraz, un altul prelungit din partea ta şi un noapte bună. Nu, nu eşti nici degeaba şi nici vreo ciudăţenie. Eşti doar o persoană specială. Şi asta-mi place cel mai mult. Iar jocul tău se pliază bine pe starea mea de nesiguranţă. Sufăr de timiditate şi emotivitate, chiar dacă tu nu crezi asta.

Aşa sunt eu… mai nuştiucum.

Je donne des vacances à mon cœur

Poate că da, fac şi eu parte dintre acei oameni ticăloşi ce provoacă foarte multă durere… Nu mă mândresc de fel cu asta. Dar poţi cere cuiva să-ţi ofere timpul şi sentimentele dacă simte că locul lor nu e acolo?

Şantaj sentimental. Dacă a observat că tot primeşte refuzuri şi amânări, şi-a confecţionat o problemă şi m-a sunat cerându-mi ajutorul cu glasul gâtuit de câteva lacrimi imaginate. Ştia că mereu se poate baza pe ajutorul meu, că aici găseşte întotdeuna o vorbă bună şi un umăr pe care să-şi aştearnă lacrimile provocate inevitabil de deziluzii în dragoste. Dar din păcate, a forţat cu bună ştiinţă limita prieteniei noastre dorindu-şi alături mai mult decât dragostea mea de prieten, aşa că situaţia este vădit alta. Refuzul şi răceala mea au provocat un status în care se spunea că da, cine a spus că încrederea nu trebuie dată toată dintr-o dată, nu era prost. Şi încrederea mea de prieten nu a fost trădată? Sau deja asta nu mai contează?

Da, poate că fug de o relaţie aşa cum şi-ar dori să construim, poate că ţin prea mult la independenţa mea şi deocamdată prefer să mă contopesc în clipe frumoase fără urmări, în flirturi fără concluzii finale… Ştiu că sunt un suflet ticălos, dar deocamdată nu am mai multe de oferit. Îmi voi primi răsplata, ştiu şi asta, dar nu vreau să dau speranţe când în mine se zbate certitudinea inexistenţei unui viitor luminos. Nu aici…

Nu înţeleg cum reuşesc să atrag în jur atât de mulţi oameni care îmi oferă iubire pe tavă tocmai în momentele cele mai nepotrivite. Totul stă în sincronizare: iubim oameni, există oameni care ne iubesc, dar dacă nu există sincronizarea sentimentelor, ce sens au compromisurile? Nu sunt oare doar o amânare a suferinţei? De ce unii preferă minciuna în locul adevărului?

Prieteniile între un el şi o ea sunt foarte alunecoase. Mai mereu se întâmplă ca unul dintre cei doi să-şi dorească mai mult de la celălalt şi de cele mai multe ori dispare ceea ce îi lega din cauza acestor dorinţe. De ce să nu alegem prietenia dacă ştim că sentimentele nu ne sunt împărtăşite? Un prieten îţi poate rămâne alături o veşnicie şi îţi poate dărui iubire necondiţionat. Totul e să ştii unde să te opreşti.

Cu siguranţă mi se va spune că există excepţii, dar daţi-mi voie să-mi exprim părerea: aşa-zisele excepţii fie au dorinţele bine ascunse, fie au ştiut să înţeleagă situaţia şi să o accepte, fie cei doi nu au devenist suficient de apropiaţi. Aşadar, nu prea există excepţiile respective, scoţând din calcul situaţia în care unul dintre cei doi nu este straight.
PS: în caz că varianta în franceză a melodiei vă încâlceşte înţelegerea, aici găsiţi şi varianta subtitrată în engleză.

Later edit: videoclipul ăsta mi-a adus aminte că-mi e dor să zbor: cu cerul departe, chiar dacă pământul e la sute de metri dedesubt. Linişte, întinderi neînchipuite şi vântul, care se lasă tăiat de aripi de planor…

Mă revolt, deci exist

Mă uit în jurul meu… toate încep aşa. Te uiţi în jur şi faci comparaţii: ba că vecinul şi-a luat maşină mai tare ca a ta (cum naiba face ăsta de se descurcă aşa bine cu banii?), ba că o altă gaşcă de prieteni şi-au programat nunţi (bă, eu n-am de gând să mă nenorocesc, dar parcă nici singurătatea asta nu-mi mai place), ba că nuş ce prietenă te-a sunat entuziasmată că pleacă în weekend în Nemţia, în fine… Te uiţi în jur, faci comparaţie cu situaţia ta şi te enervezi, îţi pierzi pofta de viaţă şi parcă-ţi vine s-o pui de-o depresie.

Mă uimesc aceste sentimente îngrozitor de superficiale ce mă încearcă şi-mi iau la nimereală o carte din bibliotecă. Una mică, uşor de manevrat, nu foarte groasă, de la Cotidianul. Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir. Nuvele feministe, în care autoarea nu face decât să condamne fragilitatea sentimentală a reprezentantelor sexului frumos. Am înţeles că la momentul publicării, toate muierile au empatizat cu personajele feminine şi le-au plâns de milă. Doar că de obicei, exagerarea este folosită pentru o mai bună ilustrare a ceea ce vrei să condamni: scoţi în evidenţă ceea ce nu e tocmai ok. Prima nuvelă are happy ending. M-a enervat. După ce îmi ilustrează problemele prin care trece un cuplu cu vreo douăzeci şi ceva de ani de căsnicie la dosar, îmi trânteşte din senin reabilitarea relaţiei: dintr-o dată, s-au redescoperit oamenii şi şi-au dat seama că au îmbătrânit, dar se au unul pe celălalt. Frumos de altfel, dar n-aveam chef de aşa ceva…

A doua nuvelă, o duduie este înşelată de soţ (tot aşa, o căsnicie cu vechime), ea află, reacţionează, iar mai apoi acceptă legătura extraconjugală, gândindu-se că e ceva de care soţul are nevoie, că va fi o îmbunătăţire pentru căsnicie şi, mai ales, că va trece repede pasiunea. De acord, era nevoie de o aventură pentru că omul avea nevoie să ştie că mai este atrăgător şi că mai este dorit, dar farmecul acestor aventuri este şi faptul că sunt secrete. De ce trebuia ea să facă pe înţelegătoarea şi să accepte? Revoltătoare această supunere absurdă şi aberantă.

Şi brusc, revoltându-mă, m-a lovit cel mai cretin presentiment. Şi cel mai crunt… singurătatea.

Mi-am aprins o ţigară şi am privit pe geam: întuneric beznă şi câteva stele pe cer. Din ce în ce mai multe stele… Cum de şi-a făcut singurătatea cuib în sufletul meu, nu ştiu. Ştiu doar că acum ceva vreme peisajul era la fel, noaptea la fel de neagră şi pe cer la fel de multe stele, în mână îmi fumega tot o ţigară, doar că ceafa îmi era încălzită de-o răsuflare blândă şi visătoare. Acum îmi e răcorită de-un fior cretin şi înfricoşător.

Ar fi cazul să mai iau o carte din bibliotecă… Tot una mică, doar că asta e verde: De ce fierbe copilul în mămăligă – Aglaja Veteranyi.

Oare ce m-aş face dacă nici măcar cărţile nu m-ar mai consola? Habar n-am! Bine doar că nu trebuie să mă gândesc la asta… nu acum.

Visele nedorite pier

Ceea ce gândesc eu, mai gândesc şi alţii, iar ceea ce filosofez eu, mai filosofează şi alţii. Nu e greu de observat asta, mai ales atunci când citeşti, şi citeşti, şi citeşti… Citeşti chestii pe care le credeai descoperite de tine, debitate pentru prima dată de creieraşul tău, în profundă armonie cu sufletul ăla mic şi negru ce-ţi coordonează mişcările, dar nu e aşa…

Cu cât citeşti mai mult, cu atât ai impresia că şi tu ai ceva de spus, că la un moment dat numele tău ar putea străjui ostentativ coperta unei cărţi, iar lumea ar putea să considere că ceea ce scrii merită citit. Dar nu ştiu cum se face că, pe măsură ce citeşti, parcă ţi se cam duce entuziasmul şi începi să-ţi pui mari întrebări în legătură cu ridicolul ce-ţi poate da târcoale. Sunt multe pagini umplute cu aberaţii fără sens, de ce le-ai mai spori şi tu? De ce? pentru că mereu ai impresia că tu n-ai s-o dai în bară. Un cerc în care te învârţi, şi te învârţi, şi te învârţi…

Mereu am avut impresia că deţin controlul asupra vieţii mele, iar orice pas, oricât de nesăbuit ar fi fost, îmi era foarte clar. De obicei nu reacţionez din instinct sau fără să gândesc. De obicei, nu mi se întâmplă lucruri la care să nu mă aştept. De obicei… Astăzi, am înţeles că nu am nici pe departe acel control şi am înţeles cum într-o clipă, toată viaţa poate lua o întorsătură absolut radicală.

Nu, nu credeam că mie mi se poate întâmpla aşa ceva. Ştiu, gândeam foarte clişeistic. Dar asta era impresia mea. Când am mai întâlnit situaţia, dar nu eram personajul principal, mi-am permis, cu un ochi rece de outsider, să critic decizia luată. Teoretic, eu n-aş fi făcut aşa o monstruozitate. Practic, acum sunt în exact aceeaşi situaţie, doar că monstrul nu poate fi îndepărtat: s-a instalat în mine şi nu vrea nicicum să mă părăsească. Teoretic, am visat la momentul acesta de când mă ştiu, dar practic, renunţ cu sânge rece la acest vis. Nu e momentul, nu e cazul, nu e situaţia. Astăzi, am să fiu dumnezeul lumii mele şi am să ucid. Am să ucid cu sânge rece visul ce iată, a devenit realitate. Dar de fapt, eu n-am cerut acum această realitate. Nu aici, nu acum, nu în acest context.

N-are rost să informez pe cineva în legătură cu problema. E suficient că trebuie să car după mine acest monstru care nu mă va mai părăsi nicicând. Acest monstru care voi fi în câteva ore. Nu mai e mult şi voi rămâne doar cu monstrul în interiorul meu. Restul va fi pustiit de un aspirator nenorocit ce absoarbe visele nedorite.

Nu ştiu cum de încă îmi păstrez sângele rece, dar probabil că de fapt zace în mine exact acel cinism pe care îl condamnam la ceilalţi. Nu sunt cu nimic mai presus. Degeaba ai principii dacă nu le poţi aplica. Degeaba filosofezi dacă realitatea te îngenunchează.

Superioritatea nu te caracterizează, monstru cu faţa de om…